Ariciul Pufuleț locuia la marginea grădinii, sub un mușuroi de frunze. Avea un lucru de care era tare mândru: un proiector mic, primit de la un bunic arici, și o cutie cu poze pe sticlă.
Într-o seară, când soarele a coborât după garduri, Pufuleț a întins un cearșaf alb între două ramuri. Pe un buștean a așezat proiectorul.
„Veniți!” a strigat el. „Azi e seară cu poze!”
Au venit întâi doi greieri, apoi o broscuță, apoi un șoarece cu coada ridicată. S-au așezat pe iarbă, în fața cearșafului.
Pufuleț a pus prima poză. Clic. O floare mare, roșie.
„Oooh!” au zis toți.
Clic. Un nor cu burta rotundă. „Aaah!”
Clic. O cățea și puii ei, la soare. Broscuța a bătut din palme.
Dar sus, pe o creangă, stătea Bufnița Mică și se uita în altă parte. Avea penele zburlite și ciocul strâns.
„Nu vii și tu mai jos?” a strigat Pufuleț.
„Nu”, a zis Bufnița. „Pozele astea sunt prea mici. Eu vreau să văd toată pădurea.”
Pufuleț s-a necăjit. Se așteptase ca toți să se bucure. Totuși a continuat. Clic. Un deal. Clic. Un pod.
Bufnița se uita tot în sus, la stele, și bodogănea.
După ce s-a terminat cutia, ceilalți au plecat pe rând, mulțumindu-i. Pufuleț a rămas singur, strângând cearșaful. Era supărat.
„De ce nu i-au plăcut? M-am străduit atât.”
Atunci a auzit un fâlfâit. Bufnița Mică a coborât pe buștean, cu ochii mari.
„Nu pozele nu mi-au plăcut, Pufuleț”, a zis ea încet. „Eu nu văd bine de aproape. De departe văd tot. De aceea m-am urcat.”
Pufuleț s-a uitat la ea.
„N-ai fi putut să-mi spui?”
„Mi-a fost rușine.”
Au tăcut o vreme amândoi. Greierii cântau mai departe, în iarbă.
„Stai”, a zis Pufuleț.
A mutat proiectorul mai în spate, cât a ajuns lungul curții. A întins cearșaful mai sus. A pus încă o poză. Clic.
Pe pânza albă a apărut o stea, mare cât o jumătate de pădure.
Bufnița Mică a rămas cu ciocul deschis.
„O văd”, a șoptit ea. „O văd toată. Are cinci colțuri. Unul e puțin mai lung.”
„Așa e”, a zis Pufuleț, bucuros. „Atunci mai am încă una.”
Au stat împreună pe buștean până târziu, el cu lumina, ea cu ochii mari, și au privit pozele una câte una, pe cearșaful întins sub două ramuri.
Când s-a făcut răcoare, Pufuleț a ridicat o frunză uscată peste umerii Bufniței, ca o pătură mică.
„Poimâine?” a întrebat ea.
„Poimâine”, a zis el. „Și o să-ți spun mai întâi unde stau.”
Și bufnița, mulțumită, a zâmbit în pene și a adormit.