Era odată un avion mic, cu botul rotund și aripile albastre, pe care îl chema Zumzi. Zbura în fiecare zi de la aeroportul de la marginea orașului până la aeroportul de la marginea mării și înapoi.
Lui Zumzi îi plăcea să zboare. Îi plăcea soarele de pe aripi și îi plăceau acoperișurile mici de jos. Dar avea o teamă pe care nu o spunea nimănui: se temea de nori.
Când vedea un nor mare și gri în față, Zumzi strângea din roți și o lua pe ocolite. Mergea mai sus, mai jos, mai la stânga, numai să nu treacă prin el.
„De ce faci atâtea ocoluri?”, l-a întrebat odată o rândunică, ce zbura pe lângă el.
„Nu se vede nimic înăuntru”, a șoptit Zumzi. „Poate e ceva acolo.”
Rândunica a ciripit și a plecat mai departe. Ea nu avea timp pentru asemenea griji.
Într-o seară, Zumzi a plecat de la mare cu ultimul zbor. Cerul era roz, apoi a devenit violet, apoi un nor uriaș s-a întins în fața lui, de la un capăt la altul al zării. Nu mai exista ocol. Norul era peste tot.
Zumzi a oprit aproape elicea de frică. „Nu pot”, a șoptit el. „Nu pot trece prin el.”
„Zumzi, mă auzi?”, a pârâit o voce din turnul de control. Era vocea doamnei Rodica, care îl ghida în fiecare seară. „Văd că ai ajuns la nor. Spune-mi cum te simți.”
„Mi-e frică”, a spus Zumzi, și i s-a părut că vorbele erau mai ușoare după ce le-a spus.
„E în regulă să-ți fie frică”, a spus vocea. „Eu sunt aici, și drumul e liber. Îți dau eu direcția. Vrei să încerci puțin? Dacă nu-ți place, ne întoarcem.”
Zumzi a tras aer în motor. „Puțin”, a zis el.
A intrat în nor încet. La început a fost alb și moale, ca lâna. Nu se vedea botul lui, nu se vedeau aripile, nu se vedea nimic.
Dar s-a auzit ceva. Un fel de foșnet fin, ca atunci când mama netezește o pătură. Norul nu era gol. Era plin de picături mici care se așezau pe aripile lui și îl gâdilau ușor.
„Stânga cu două degete”, a spus vocea din turn. „Așa. Foarte bine.”
Zumzi a mers așa, cu aripile ude și cu glasul doamnei Rodica în urechi, o vreme care nu s-a lungit, nici nu s-a scurtat. Apoi, deodată, a ieșit.
Deasupra norului era cerul. Un cer larg, negru-albastru, cu stele atât de multe, încât Zumzi a uitat să respire. Luna era chiar în fața lui, rotundă și liniștită, iar norul se întindea dedesubt ca o mare albă și moale.
„Uite”, a șoptit Zumzi. „Eu nu am știut că e așa sus.”
„Niciodată nu poți ști ce e deasupra unui nor, până nu treci prin el”, a spus vocea, caldă.
Zumzi a zburat o vreme prin lumina lunii, cu aripile albastre argintii. Apoi, când a văzut luminițele aeroportului de acasă, a coborât încet, fără grabă.
Roțile au atins pista ușor, ca o frunză. Zumzi a tras în hangar, unde era cald și curat.
De atunci, când vedea un nor mare, Zumzi nu mai făcea ocol. Spunea doar: „Hai, puțin”. Apoi intra, cu botul rotund înainte, fiindcă știa că deasupra lui e cerul cu stele.
Iar în seara aceea a adormit în hangar cu aripile încă puțin umede, și i s-a părut că aude norul șoptindu-i „noapte bună”.