Era seară. Soarele mergea la culcare.
Un avion mic zbura spre casă. Îl chema Pufi. Pufi zbura încet, brum, brum, brum.
„Brum, brum”, spunea Pufi. „Mi-e somn.”
Jos erau luminițe. Luminițe mici, galbene și albastre. Ele erau pista. Pista era drumul avionului spre casă.
„Bună seara, pistă”, a zis Pufi.
Pista a șoptit: „Bună seara, Pufi. Vino încet.”
Pufi a coborât încet. Mai jos, mai jos. Roțile au atins pista. Tup. Tup. Tup.
Pufi a rulat încet, încet, până la hangar.
„Brum”, a zis el, mai încet. „Brum.”
Apoi a oprit motorul. Elicea s-a învârtit tot mai încet. Zâzzz. Zzz. Z.
Noaptea era liniștită. Luna se uita de sus. Era o lună mică, ca o felie.
Un nor mic a trecut pe cer. Avea formă de pătură. Norul s-a oprit deasupra lui Pufi.
„Vrei o pătură?”, a întrebat norul.
„Da, te rog”, a zis Pufi.
Norul s-a așezat peste aripile lui. Era moale și rece, ca o pernă.
Pufi a căscat. Aaaa.
„Noapte bună, aripa dreaptă”, a spus Pufi.
„Noapte bună, aripa stângă.”
„Noapte bună, roți.”
„Noapte bună, elice.”
„Noapte bună, pistă.”
Pista a șoptit: „Noapte bună, Pufi.”
Luminițele s-au făcut mai mici. Mai mici. Și mai mici.
Pufi și-a închis ochii. Respira încet. Brum. Brum. Brum.
Și a adormit. Până dimineață, când soarele a venit să-l trezească.
Noapte bună.