Bufnița care număra felinarele

Într-un oraș mic, pe turnul vechi al primăriei, locuia o bufniță pe nume Ghemotoc. Avea ochi mari și rotunzi, și se spunea că vede tot ce se mișcă noaptea.

Într-o seară, pe acoperiș a aterizat un pui de vrabie, căzut din cuib. Tremura.

– E prea negru, a ciripit el. Nu văd nimic.

– Vino lângă mine, a zis Ghemotoc. Hai să numărăm felinarele.

– Care felinare?

– Uită-te la capătul străzii.

Vrăbiuțul și-a deschis ochii cât a putut de larg. Acolo, departe, licărea un felinar mic și galben.

– Unul, a șoptit el.

– Și încă unul, mai încolo, lângă fântână.

– Doi.

– Și unul în dreptul brutăriei.

– Trei!

Au numărat așa, un felinar după altul, până când strada s-a umplut de puncte luminoase, ca un șirag de mărgele. Nu mai era negru nicăieri. Era doar liniște, cu lumini mici la distanțe egale.

– Noaptea nu e goală, a zis Ghemotoc. Are doar lumina mai rară.

Vrăbiuțul a căscat și a numărat încă o dată, în gând: unu, doi, trei. S-a ghemuit sub aripa mare și caldă a bufniței.

Dimineața, mama lui l-a găsit adormit pe acoperiș, cu ciocul sprijinit pe pene moi. Ghemotoc stătea nemișcat ca să nu-l trezească, și se uita liniștit la felinarele care se stingeau, pe rând.