Bunica și cutia cu nasturi

Afară ploua de dimineață. Matei stătea la fereastra bunicii și număra picăturile care alergau pe geam.

– Mă plictisesc, a oftat el. Nu putem ieși în curte.

– Nu putem, a zis bunica. Dar putem face altceva.

S-a dus la dulap și a scos o cutie veche, de lemn, cu capacul puțin strâmb. A pus-o pe masă și a deschis-o.

Matei a rămas cu gura deschisă. Cutia era plină de nasturi. Mari și mici, roșii, albaștri, galbeni, unii strălucitori, alții cu patru găuri sau cu două.

– Sunt ai tăi? a întrebat el.

– Sunt ai tuturor, a râs bunica. Fiecare a rămas de la un lucru care s-a purtat până s-a tocit. Hai să vedem ce ne spun.

A ridicat un nasture mare, verde, cu margine aurie.

– Ăsta era de la paltonul tatălui tău, când avea cât tine. L-a purtat în prima zi de școală. Atunci a plouat și mai tare, și a ajuns acasă ud până la piele, dar mândru.

Matei a luat nasturele în palmă. Era rece și neted.

– Tati a fost la fel de mic ca mine?

– Și mai mic, a zis bunica. Dar la fel de curios.

A scos apoi unul albastru, cu o floare gravată.

– Ăsta era de la rochia mea de duminică, de când eram fată. Am dansat în ea la nunta unei verișoare. Și am pierdut o pantofică pe drum.

– Ai pierdut o pantofică? a chicotit Matei.

– Una singură. Am venit acasă într-un picior, cu un pantof în mână.

Au râs amândoi. Ploaia bătea în geam, dar în cameră era cald, iar mirosul de cozonac venea din bucătărie.

Matei a început să scoată nasturi singur. Pe fiecare îl întreba:

– Dar ăsta?

Unul mic și alb era de la cămașa de botez a unui frate. Unul roșu ca o cireașă, de la o căciulă pierdută iarna. Unul din lemn, de la haina bunicului, pe care Matei nu-l cunoscuse.

– Cum era bunicul? a întrebat el încet.

Bunica a tăcut puțin și i-a mângâiat nasturele de lemn.

– Avea mâini mari și o poveste pentru orice. Cred că ți-ar fi plăcut să-l asculți. Și cred că ar fi vrut să-ți arate cum se prinde un pește.

Matei a pus nasturele de lemn lângă cel verde. Apoi, cu degetul, a început să-i aranjeze pe masă, unul lângă altul, ca pe niște trenuleți.

– Fac un drum, a spus. De la nasturele lui tati până la al bunicului.

– Un drum frumos, a zis bunica.

Când s-a oprit ploaia, soarele a intrat pe fereastră și a lovit nasturii. Toată masa a început să sclipească, ca o grădină cu flori mici.

– Mergem în curte? a întrebat bunica.

Matei a clătinat din cap.

– Mai stăm puțin. Mai am o mulțime de nasturi de întrebat.

Și au mai stat, până seara, când bunica l-a învelit cu o pătură cusută de mâna ei, iar Matei a adormit cu un nasture în pumn.