Matei avea opt ani și petrecea o săptămână din vacanță la bunicul, într-un sat cocoțat pe un deal. La început i s-a părut că nu are ce face. Nu era televizor, nu erau prieteni la poartă și telefonul prindea semnal doar lângă fântână.
În a doua dimineață, bunicul i-a pus în mână un coș.
„Hai să culegem nuci. Ia și traista aia de lângă ușă.”
„Care traistă?”
„Cea de lângă pragul de sus.”
Matei s-a uitat. N-a găsit nimic. Bunicul a râs, încet.
„Pragul e la ușă, Matei. Nu știai? Hai, o iau eu.”
Au urcat dealul pe o cărare îngustă, printre garduri de nuiele. Bunicul mergea rar, cu mâinile la spate, și îi arăta lucrurile pe nume.
„Uite, aia e o poiană. Aici e un hotar. Dincolo e un șes, iar mai sus, spre pădure, e o culme. Iar umbra aia de sub nuc se cheamă răcoare.”
„Bunicule, eu zic doar «umbră»”, a zis Matei.
„Și umbră e bine. Dar răcoarea e mai mult: e umbra în care te odihnești.”
Matei s-a oprit sub nuc. A simțit aerul rece pe față. Și a înțeles diferența.
După-amiază, au umplut coșul. Bunicul a spart nuci pe prispă, cu un ciocan mic, și i-a dat lui Matei miezurile. Soarele cobora, iar dealurile din față se făceau albastre.
„Mă întreb de unde le știi pe toate”, a zis Matei.
„De la bunicul meu, care le știa de la al lui. Cuvintele astea umblă din om în om, ca un coș cu nuci. Ți le dau acum ție, să le duci mai departe.”
Matei a stat o vreme pe gânduri.
„Dar dacă le uit?”
„Atunci le scrii. Sau le spui cuiva. Un cuvânt nu piere cât îl rostește măcar un om.”
Matei a scos din buzunar caietul cu pătrățele, în care desenase la drum, și a început să scrie. Poiană. Hotar. Șes. Culme. Răcoare. Prag. Prispă.
Seara, bunica a pus pe masă mămăligă cu brânză. Matei a spus tare, pe nerăsuflate:
„Bunico, ce răcoare e pe prispă!”
Bunica s-a uitat la bunicul, iar bunicul la ea. Amândoi au zâmbit, fără să zică nimic.
În ultima seară, înainte să plece acasă, Matei a stat pe prispă cu bunicul. Dealurile se stinseseră în întuneric. Pe cer apăruseră stelele, multe, mai multe decât în oraș.
„Ce mai e cuvântul pentru lumina asta?” a întrebat Matei.
Bunicul a stat o clipă.
„Pentru asta n-am cuvânt, Matei. Dar tu ai caietul. Poate o să-l găsești tu.”
Matei a zâmbit. A deschis caietul la o pagină nouă și a scris sus, cu litere mari, numele pe care urma să-l caute. Apoi a închis ochii, cu bunicul lângă el, și a ascultat dealul respirând.