Clopoțelul de la poarta școlii

Într-un sat de la poalele dealului, o fetiță pe nume Maria trebuia să meargă a doua zi pentru prima oară la școală. Seara nu putea să mănânce și nici să se joace. Îi era frică.

– Dacă nu cunosc pe nimeni? a întrebat-o pe bunica.

Bunica a scos din sertar un clopoțel de alamă, mic cât o nucă.

– L-am purtat și eu în prima zi. Când ți se pare că ești singură, îl scuturi o dată, încet. Și îți aduci aminte că ai pe cineva acasă.

Maria l-a băgat în buzunar. A dormit neliniștită, dar a dormit.

A doua zi, la poarta școlii, erau mulți copii mari, cu ghiozdane mari. Inima Mariei bătea tare. Și-a pus mâna în buzunar și a scuturat clopoțelul o singură dată.

Un sunet mic și limpede a străbătut forfota. Un băiat cu părul zburlit s-a întors.

– Ce-i asta?

– Un clopoțel, a zis Maria. E de la bunica.

– Pot să-l aud și eu?

L-a scuturat din nou. Alți doi copii s-au apropiat. Clopoțelul a sunat, iar ei au început să râdă, fără să știe prea bine de ce.

Când a bătut clopotul mare al școlii, Maria intra pe poartă cu băiatul în dreapta și cu o fetiță în stânga. Frica nu dispăruse de tot, dar încăpea acum într-un buzunar.

Seara, bunica a întrebat-o cum a fost. Maria a zâmbit, a scuturat clopoțelul o dată și a adormit cu el în palmă.