Când frunzele s-au făcut galbene, cocorii din marea baltă au știut că a venit vremea. Era vremea să plece spre sud, unde iarna e blândă și apa nu îngheață.
Printre ei era și Ciocârlan, un pui de cocor născut în primăvară. Avea picioare lungi și subțiri, aripi încă puțin prea mari pentru el și un gând care nu-i dădea pace.
„Dacă nu pot ține pasul?” se întreba el.
În dimineața plecării, stolul s-a ridicat din baltă ca o pânză mare, cenușie. Ciocârlan a bătut din aripi cu toată puterea. Sus, tot mai sus. Dar după un ceas, aripile au început să-l doară, iar stolul s-a depărtat. Cocorii din față păreau niște virgule pe cer.
Ciocârlan s-a oprit cu inima bătând tare. Era singur, sub un nor mare. Dedesubt se vedea o câmpie cu miriști aurii și, undeva, un râu subțire.
„M-au lăsat”, a șoptit el. „Nu m-a așteptat nimeni.”
I s-a făcut frică, apoi tristețe, apoi puțin furie. Toate odată, ca trei nori într-unul. A aterizat pe un stog de fân, cu ochii umezi.
După puțin timp, a auzit un fâlfâit. Pe stog s-a așezat o vrabie mică.
„De ce plângi?” a întrebat vrabia.
„Stolul a plecat fără mine.”
„Poate că a plecat”, a zis vrabia. „Dar cocorii nu zboară ca să se întreacă. Zboară ca să ajungă. Ai văzut vreodată un stol care nu se oprește la sfârșitul zilei?”
Ciocârlan s-a gândit. Era adevărat. Seara, stolul se oprea întotdeauna, la o apă, la un lan, la o margine de pădure.
„Dar nu știu unde se oprește.”
„Știi ce știi”, a zis vrabia. „Știi că merg spre sud. Și știi că seara caută apă. Râul de acolo, vezi?”
Ciocârlan a privit. Râul strălucea ca o panglică de argint, drept spre miazăzi.
A mâncat câteva boabe, a băut apă și s-a odihnit un pic, cât să nu-l mai doară aripile. Apoi a pornit, nu repede, ci în ritmul lui, bătaie după bătaie. Nu s-a mai uitat după cei din față. S-a uitat la râu.
Spre seară, a văzut o mulțime de umbre lungi lângă un iaz. Erau cocorii. Cineva de la capătul stolului l-a strigat:
„Ciocârlan! Aici! Am lăsat un loc pentru tine!”
Era mama lui. Nu plecase mai departe. Stătuse toată după-amiaza pe malul iazului și se uitase spre nord, după el.
„Credeam că m-ați uitat”, a spus Ciocârlan.
„Nu te uităm niciodată”, a zis mama. „Cine zboară mai încet ajunge mai târziu, dar ajunge.”
Ciocârlan s-a pus între aripa mamei și un cocor bătrân. Era obosit, dar nu mai era speriat.
În noaptea aceea, pe iaz, luna era rotundă. Iar în stol, un pui de cocor adormea cu capul sub aripă, ca să zboare și a doua zi, în ritmul lui.