Într-un copac bătrân de la marginea satului, cu crengile goale de frunze, se adunau în fiecare iarnă cinci păsări: o vrabie, o mierlă, un pițigoi, un măcăleandru și un graur.
Nu se asemănau deloc. Vrabia ciripea scurt și iute. Mierla cânta rotund, ca un clopoțel. Pițigoiul spunea mereu aceleași două note. Măcăleandrul fluiera lung și subțire. Iar graurul imita tot ce auzea, de la un ciocan la un scârțâit de poartă.
Într-o seară, vrabia a zis: „Mâine e 1 decembrie. Toți oamenii au sărbătoare. Hai să le cântăm și noi ceva, de pe creanga noastră!”
„Da!” au zis toate.
Dar când a venit vorba despre cum să cânte, a început cearta.
„Să cântăm cântecul meu, e cel mai vesel”, a zis vrabia.
„Al meu e mai frumos”, a zis mierla. „Are rotunjime.”
„Al meu e simplu și ușor de ținut minte”, a zis pițigoiul.
Măcăleandrul a fluierat lung, dar nimeni nu l-a ascultat. Graurul imita pe fiecare pe rând, ceea ce nu a ajutat deloc.
Au certat până s-a făcut noapte. Apoi s-au culcat fiecare pe crenguța lui, supărate, cu spatele una la alta. Era frig și au tremurat.
În zori, un vânt rece a sărit prin copac. Păsările s-au trezit înfrigurate, cu penele zburlite. Cerul era roz, cu un strat subțire de gheață pe crengi, iar satul încă dormea.
Vrabia a încercat să cânte singură. A ieșit un ciripit mic, ca un fir de ață, care s-a pierdut în aer.
Mierla a încercat și ea. Cântecul ei rotund a plutit o clipă, apoi s-a stins.
Pițigoiul a spus cele două note. Nimeni nu a răspuns.
Atunci graurul, care auzise toate trei, a început încet să le imite pe rând. Mai întâi ciripitul vrabiei. Apoi rotunjimea mierlei. Apoi cele două note ale pițigoiului. Una după alta, într-un fel de șir.
Și deodată vrabia a zis: „Stai. Auzi? Se potrivesc.”
Au tăcut și au ascultat. Cântecul vrabiei era iute, dar sărea peste spații. Rotunjimea mierlei le umplea. Cele două note ale pițigoiului țineau ritmul, ca un pas. Iar fluierul lung al măcăleandrului trecea peste toate, ca un fir de argint.
„Haideți să încercăm toate odată”, a șoptit mierla.
Au numărat încet. Una, două, trei.
Vrabia a ciripit. Mierla a cântat rotund. Pițigoiul a ținut ritmul. Măcăleandrul a fluierat. Iar graurul, în loc să imite, a cântat și el, pentru prima oară, ceva al lui.
Cântecul s-a ridicat din copac, mare și limpede, peste acoperișurile cu chiciură. O fereastră s-a luminat, apoi alta. În ușa unei case a ieșit un bătrân, în haină groasă, și s-a oprit în prag, cu capul ridicat.
„Ia uite, ce cor avem în dimineața asta”, a spus el, încet.
Păsările l-au auzit și au cântat mai departe, fără să se mai întrebe care cântec e mai frumos. Pentru că niciunul nu era singur. Fiecare era doar un fir din ceva mai mare.
Soarele a urcat peste deal. Crengile goale s-au făcut aurii.
De atunci, în fiecare iarnă, pe copacul de la marginea satului se adună un cor mic. Cine trece pe acolo în dimineața de 1 decembrie se oprește o clipă, cu un zâmbet, să asculte.