Cutia care cânta în podul bunicii

La țară, la bunica, era un pod mare, cu grinzi de lemn și miros de mere uscate. Ioana ajunsese acolo într-o după-amiază de ploaie, pentru că afară nu se putea juca.

Pe un pervaz, sub un geam mic, stătea o cutie de lemn. Avea un capac cu o floare sculptată.

Ioana a ridicat capacul. Înăuntru era o rotiță de metal și un fir subțire. Dar cutia n-a cântat.

– Bunico! a strigat Ioana pe scări. Cutia e stricată!

Bunica a urcat încet, cu o lumânare mică într-un sfeșnic și cu o pătură pe umăr.

– Nu e stricată, a spus ea. Doar că nu cântă oricui. Cântă numai când cineva stă liniștit.

– Cât de liniștit?

– Atât cât să auzi ploaia.

Ioana s-a așezat pe podea, pe pătură. Bunica a învârtit cheița de pe lateral: clic, clic, clic. Apoi s-a așezat lângă ea.

Întâi n-a auzit nimic. Doar ploaia pe acoperiș: pic, pic, pic. Apoi vântul prin crăpături: uuu, uuu. Apoi un scârțâit mic al grinzilor.

Și atunci, ca un fir de argint, a început cutia să cânte. O melodie lentă, cu note rare, ca niște picături care cad una câte una.

– E cântecul meu de leagăn, a șoptit bunica. Mi l-a cântat mama mea, când eram mică. Ea îl avea de la mama ei.

Ioana a ascultat. Melodia urca și cobora, ca o scară cu trepte mici. Pleoapele i s-au făcut grele.

– Bunico, și cutia asta a ascultat ploaia?

– De multe ori. Și a ascultat și multe povești. Pe mine, pe mama mea, pe bunica mamei mele.

– Atunci cutia e foarte bătrână.

– E bătrână. Dar cântă la fel de frumos, pentru că nimeni n-a grăbit-o niciodată.

Ioana s-a uitat la floarea de pe capac. I s-a părut că florile din lemn se mișcă puțin, în ritmul cântecului.

Melodia s-a încetinit. Notele erau tot mai rare. Una, apoi o pauză lungă, apoi încă una.

Când s-a oprit, ploaia se oprise și ea. Prin geamul mic se vedea o fâșie de cer, cu o rază de soare ca un fir de aur.

– Gata, a zis bunica. Acum doarme și cutia.

Ioana a închis capacul încet, ca să nu o trezească. Apoi a luat mâna bunicii, și au coborât împreună scările, treaptă cu treaptă.

Seara, în pat, Ioana a închis ochii. În minte i-a revenit melodia, cu notele ei rare. A zâmbit, a respirat adânc, și a adormit înainte să se termine ultima notă.

Iar în pod, cutia de lemn a rămas pe pervaz, în liniște, așteptând ploaia următoare.