A fost odată un dinozaur foarte mic. Îl chema Tic. Avea burta rotundă și coada scurtă, cât un deget de la picior.
Tic locuia într-un cuib de mușchi, lângă o ferigă mare. Lângă el dormea mama lui, care era mare cât un deal.
Într-o seară, soarele a coborât după copaci. Cerul s-a făcut roz, apoi albastru, apoi negru.
Mama a căscat. „Somn ușor, Tic”, a zis ea.
Tic a închis ochii. I-a deschis. I-a închis la loc. Dar somnul nu venea.
„Mamă”, a șoptit el. „Noaptea e prea mare.”
Mama și-a ridicat capul, încet, ca să nu-l trezească pe tot dealul.
„Prea mare?” a întrebat ea.
„Da. E întuneric peste tot. Nu-i văd marginile.”
Mama a zâmbit în întuneric. „Hai să ascultăm noaptea împreună”, a zis ea. „Noaptea are sunete mici. Tu le știi?”
Tic a clătinat din cap.
„Stai liniștit. Ascultă.”
Tic a ascultat. Întâi n-a auzit nimic. Apoi a auzit ceva foarte mic.
Cri, cri, cri.
„Ce-i asta?” a șoptit el.
„E un greier. Își cântă cântecul de seară. Cântă ca să știe toți că e bine.”
Tic a mai ascultat. A auzit altceva, mai departe.
Fâș, fâș, fâș.
„Și asta?”
„E vântul prin ferigi. Mișcă frunzele, ca pe niște păturici.”
Tic a ascultat și mai mult. A auzit un sunet adânc, de jos.
Glup. Glup. Glup.
„Mamă, ce e?”
Mama a râs încet. „E apa din râu. Curge toată noaptea, ca să nu fie singur nimeni.”
Tic s-a uitat în sus. Printre frunze se vedeau stele mici, multe, aproape de tot.
„Și ele fac un sunet?” a întrebat el.
„Stelele nu fac niciunul”, a zis mama. „Ele doar luminează. Dar le poți număra.”
„Una”, a zis Tic.
„Două”, a zis mama.
„Trei.”
Tic a ajuns la șapte. Ochii îi erau grei, ca două pietricele calde.
Cri, cri, cri, cânta greierul.
Fâș, fâș, fâș, mișca vântul ferigile.
Glup, glup, glup, curgea râul.
Noaptea nu mai era mare. Era doar un loc cu multe sunete mici și blânde, și cu mama lângă el.
Tic a mai spus un singur cuvânt, abia auzit: „Opt.”
Apoi a adormit, cu coada scurtă strânsă sub burtică, în cuibul lui de mușchi.