Departe, la capătul văii, se ridica un munte. Era înalt, cenușiu, cu vârful tăiat drept, parcă de un cuțit uriaș. Din vârf ieșea mereu un fir subțire de fum.
Dinozaurii din vale îl numeau Muntele-care-Mormăie. Pentru că, în fiecare noapte, din el se auzea un sunet lung și adânc, ca de burtă goală.
Mmmmrrrr.
Cei mici se ascundeau sub aripile și sub cozile părinților. Cei mari ridicau din umeri și spuneau: „E doar muntele. Nu-l băgați în seamă.”
Dar Gigi nu putea să nu-l bage în seamă.
Gigi era un dinozaur tânăr, cu gâtul lung și genunchii cam zgribuliți. Nu era nici prea mic, nici prea mare. Era la vârsta la care crezi că ar trebui să nu-ți mai fie frică de nimic, dar îți e frică de multe.
În fiecare noapte, Gigi se așeza în cuib, își trăgea o frunză mare peste cap și asculta.
Mmmmrrrr.
„Poate e un monstru”, își spunea el. „Poate doarme acolo și se plictisește. Poate într-o zi se trezește și coboară.”
Noapte de noapte, gândul acesta îl ținea treaz. Ziua era obosit și nu mai voia să se joace.
Într-o seară, mama lui l-a văzut cu ochii roșii.
„Gigi, ce se întâmplă?”
Gigi nu a vrut să spună. Îi era rușine că i-e frică de un munte. Dar mama l-a așteptat, fără să-l grăbească, și într-un târziu el a zis:
„Mi-e frică de mormăit.”
Mama nu a râs. „Și mie mi-a fost frică de multe lucruri când eram de vârsta ta”, a zis ea. „Știi ce m-a ajutat? Să mă duc să văd.”
„Să mă duc la munte?” a șoptit Gigi.
„Poți merge în zori, când e lumină. Ți-aș spune să mergi cu mine. Dar poate vrei să mergi singur.”
Gigi s-a gândit toată noaptea. A doua zi dimineață, când soarele încă se spăla în rouă, a pornit.
Drumul prin vale a fost lung. A trecut peste un pârâu, printre ferigi înalte cât casa, și pe lângă un copac cu rădăcini ca niște brațe. Cu cât mergea mai departe, cu atât muntele părea mai mare.
La jumătatea drumului, Gigi s-a oprit. Genunchii îi tremurau.
„Pot să mă întorc”, și-a spus. „Nimeni nu m-ar certa.”
S-a uitat în urmă. Valea se vedea mică și frumoasă, cu cuibul lui printre copaci. Apoi s-a uitat în față. Muntele era tăcut, la lumina zilei.
„Încă un pas”, a zis el. „Doar unul.”
A mai făcut un pas. Apoi încă unul. Așa, pas cu pas, a ajuns la poalele muntelui. Pietrele erau calde, deși nu era soare pe ele.
Căldura venea din pământ.
Gigi s-a apropiat de o crăpătură mare, lângă un pâlc de arbuști. De acolo ieșea aburul. Și tot de acolo, încet, s-a auzit sunetul.
Mmmmrrrr.
Gigi a încremenit. Inima îi bătea tare. Dar nu a fugit. A mai făcut un pas, și a privit înăuntru.
Nu era niciun monstru. Era o peșteră largă, cu pereții roșiatici, iar în fund, într-un lac de apă fierbinte, clocotea ceva. Bule mari urcau încet și plesneau, una după alta. Fiecare bulă făcea sunetul: mmmrrr.
„Un izvor cald”, a șoptit Gigi.
Un melc de munte, care stătea pe marginea lacului, l-a privit liniștit.
„Da”, a zis el. „Aici suntem toți: melcii, șopârlele, două păsări mici. E singurul loc cald din toată valea, când vine iarna. Mormăitul e doar apa, care se mișcă.”
Gigi a început să râdă. Întâi încet, apoi tare, de-i răsuna peștera.
„Eu credeam că e un monstru”, a zis el.
„Mulți cred”, a zis melcul. „De aceea nu vine aproape nimeni. Dar e bine să știi: ce nu vezi, mormăie mai tare decât ce vezi.”
Gigi a stat în peșteră un ceas, privind bulele. Și-a întins picioarele în aburul cald. Pentru prima dată, de multe nopți, a simțit că genunchii nu-i mai tremură.
Când a plecat, melcul i-a spus: „Poți să vii oricând.”
Drumul înapoi i s-a părut mai scurt. Poate fiindcă știa încotro merge. Poate fiindcă nu mai avea nimic de lăsat în urmă.
Seara, în cuib, Gigi s-a așezat și a ascultat.
Mmmmrrrr.
Dar acum nu mai auzea un monstru. Auzea apa caldă, care clocotea departe, pentru melci, pentru șopârle și pentru cine avea nevoie.
Și a adormit, cu gândul la bulele care plesneau încet, una câte una, până dimineață.