În grădina bunicului Tudor, între rândul de ceapă și gardul de lemn, crescuse un dovleac. Nu un dovleac obișnuit. Unul atât de mare, încât, când s-a făcut toamnă, bunicul a stat în fața lui, și-a scărpinat căciula și a zis:
„Ei, asta nu mai e dovleac, e o căsuță.”
Bunicul a încercat să-l ridice. Nu s-a clintit. A încercat cu roaba. Roaba a scârțâit și s-a înclinat. A încercat să-l rostogolească, dar dovleacul era prins de pământ cu o tulpină groasă cât brațul unui copil.
„Avem nevoie de ajutor”, a zis bunicul. „Dar cine să ajute un moșneag, într-o grădină de toamnă?”
Dar în grădină erau mai mulți decât credea el.
Primul care a venit a fost Brânduș, motanul. S-a lipit de dovleac cu toată greutatea lui și a împins. Dovleacul n-a mișcat nici cât o frunză.
„Eu sunt mic”, a zis Brânduș. „Dar pot să țip după ajutor.”
Și a mieunat cât a putut. A venit câinele Bobi, cu limba scoasă, și a tras de tulpină cu dinții. Nimic.
„Eu sunt mare”, a zis Bobi. „Dar nu destul.”
Cum stăteau ei așa, a venit Maria, nepoata bunicului, cu ghetele pline de noroi, de la școală. S-a uitat la dovleac, apoi la bunic, apoi la câine și la pisică.
„Poate că nu trebuie să-l ridicăm”, a zis ea. „Poate că trebuie să-l tăiem în bucăți și să le ducem pe rând.”
Bunicul a râs.
„Un dovleac frumos, tăiat în bucăți?”
„Nu pentru că e urât. Pentru că așa încape pe roabă.”
Au adus cuțitul mare și au tăiat dovleacul în felii groase, portocalii, ca niște luni. Înăuntru a ieșit un miros dulce, de toamnă, și câteva sute de semințe lucioase.
Maria a dus prima felie pe roabă. Bobi a tras roaba de sfoară. Brânduș s-a urcat deasupra, ca un căpitan. Bunicul a mers în spate și a ținut roaba să nu se răstoarne.
Au dus felii în bucătărie, la masă, la cămară și la vecina cea bătrână, care n-avea cine să-i aducă dovleac.
Seara, în cuptor, s-a copt o tavă cu bucăți aurii. Pe masă s-au așezat bunicul, Maria și vecina, iar sub masă Bobi și Brânduș, cu câte o bucățică de dovleac copt, rece, pe o farfurie.
„Știi ce am învățat?” a zis bunicul. „Că un lucru prea mare pentru unul singur nu se mută dintr-o dată. Se mută pe bucăți, cu mai mulți.”
Maria a pus semințele la uscat pe pervaz, ca să le sădească primăvara.
În noaptea aceea, în grădină, locul dovleacului era gol și rotund, iar luna se uita la el liniștită. Bunicul a stins lumina și a adormit cu mirosul dulce de dovleac copt în toată casa.