Ecoul care voia un prieten

Pe un deal verde, într-o vizuină, trăia un pui de vulpe pe nume Rusu. Avea mamă, avea tată, avea o pernă moale. Dar nu avea un prieten cu care să se joace.

Frații lui erau încă prea mici. Iepurii din vale alergau prea repede. Veverițele stăteau tot timpul în copaci.

Într-o zi, Rusu a găsit o peșteră rotundă, la poalele dealului. A intrat până la gura ei și a strigat, doar așa, de plictiseală:

– Heeei!

Și din fundul peșterii a venit un răspuns:

– Heeei!

Rusu a sărit într-o parte. A ciulit urechile.

– Cine ești? a întrebat el.

– Cine ești? a răspuns glasul.

– Eu sunt Rusu!

– Rusu! a spus glasul.

Puiul de vulpe a început să râdă de bucurie. Avea, în sfârșit, un prieten! Un prieten care îi repeta numele cu atâta drag.

– Vrei să ne jucăm? a întrebat el.

– Ne jucăm! a zis glasul.

S-au jucat toată după-amiaza. Rusu spunea „Ha!”, iar glasul spunea „Ha!”. Rusu cânta, iar glasul cânta după el. Rusu a țipat, a șoptit, a pufnit. Glasul a făcut la fel.

Seara, când a coborât soarele, Rusu a zis:

– Mâine vin iar. Să mă aștepți!

– Aștepți! a răspuns glasul, tot mai încet.

Dar a doua zi, în peșteră, ceva s-a schimbat. Rusu a strigat „Bună ziua!”, și glasul a spus „Bună ziua!”. A întrebat: „Ce mai faci?”, și glasul a spus: „Ce mai faci?”

Rusu a stat puțin pe gânduri. Avea o întrebare, și glasul îi dădea înapoi aceeași întrebare. Nu-i spusese încă nimic al lui.

– Prietene, a șoptit el, tu nu ai nimic de povestit?

– De povestit… a șoptit glasul.

Și atunci Rusu a înțeles. Glasul nu era altcineva. Era propria lui voce, întoarsă de pereții peșterii.

I s-au umplut ochii de lacrimi. Nu avea prieten. Avea doar un ecou.

S-a așezat pe o piatră, cu coada în jurul labelor. Atunci a auzit un foșnet în spate.

Era o veveriță, cu o alună în gheare. Se oprise pe o creangă, să-l privească.

– Cu cine vorbeai? a întrebat ea.

– Cu ecoul, a zis Rusu. L-am crezut prieten.

Veverița a ezitat un pic. Apoi a coborât pe o rădăcină.

– Ecoul îți repetă ce spui tu, a zis ea. Un prieten îți spune și lucruri noi. Eu mă numesc Ghița. Vrei o alună?

Rusu a luat-o. Era dulce și crocantă.

– Ce ai mai găsit azi în pădure? l-a întrebat Ghița.

Și Rusu i-a povestit despre vizuină, despre perna moale, despre dealul verde. Ghița i-a povestit despre cuibul din nuc, despre cum se face provizie pentru iarnă și despre un vultur care trecuse pe deasupra.

Când a venit seara, au strigat amândoi în peșteră, o dată, ca să audă ecoul. Glasurile s-au amestecat și s-au întors înapoi, două în loc de unul, și au sunat ca un cor.

– Mâine vii iar? a întrebat Rusu.

– Vin, a zis Ghița. Dar nu te mai aștept în peșteră. Te aștept la nuc.

Rusu a pornit spre casă, cu burta plină de alune și cu inima caldă. Pe drum, a mai strigat o dată, încet, doar ca să audă: „Am un prieten!”

Dealurile i-au răspuns, departe: „Prieten… prieten…” Dar de data asta, nu mai conta. Rusu știa unde îl așteaptă, de fapt, prietenul lui.