A fost odată ca niciodată, într-o țară cu dealuri line și râuri limpezi, un Fat-Frumos care avea calul cel mai bun din împărăție și o inimă și mai bună.
Într-o dimineață, Fat-Frumos mergea pe un drum de țară, când ceva alb a trecut pe deasupra capului lui și a căzut în iarbă, chiar în fața calului.
Nu era pasăre. Nu era frunză. Era un lucru ciudat, făcut din hârtie, cu două aripi drepte și un vârf ascuțit.
„Ce să fie aceasta?”, a zis Fat-Frumos, coborând de pe cal. A luat-o în mână. Hârtia era subțire, îndoită cu grijă, și pe una dintre aripi scria cu litere strâmbe: „Aripă-Albă”.
Calul a mirosit-o și a pufnit.
„Are un nume”, a spus Fat-Frumos. „Înseamnă că e al cuiva, și acel cineva îl caută.”
L-a așezat cu grijă la piept și a pornit pe drum să-i găsească stăpânul. Dar nu știa încotro să meargă. Așa că a făcut singurul lucru care i-a venit în minte. A ridicat avionul deasupra capului și a suflat ușor.
Aripă-Albă s-a ridicat, a făcut un cerc în aer și a plecat spre răsărit, pe deasupra dealurilor.
Fat-Frumos a urcat pe cal și l-a urmărit. Avionul plutea, se lăsa jos, urca iar, iar calul galopa dedesubt, cu ochii în sus.
Au trecut pe lângă un pârâu unde o bătrână spăla rufe. „Ai văzut un copil care a pierdut ceva?”, a strigat Fat-Frumos.
„N-am văzut”, a zis bătrâna, „dar mai încolo, la moara cea veche, plânge cineva de azi-dimineață.”
Au mers mai departe. Avionul a zburat peste un câmp de floarea-soarelui, peste un pod de lemn și peste un gard de nuiele, până a căzut ușor pe pragul unei mori.
Acolo stătea un băiețel, cu genunchii strânși la piept și cu ochii roșii.
„Aripă-Albă!”, a strigat el și a sărit în sus. A luat avionul în palme, de parcă ar fi luat o pasăre rănită. „Credeam că nu te mai văd!”
„Al tău este?”, a întrebat Fat-Frumos, zâmbind.
„Eu l-am făcut”, a spus băiatul, trăgând din nas. „Din hârtia de la tata. L-am aruncat de pe deal și vântul l-a luat. L-am căutat toată ziua.”
„Și ce ai fi făcut dacă nu-l găseai?”
Băiatul a stat puțin. „Aș fi făcut altul”, a zis el. „Dar nu ar fi fost el. Pe acesta l-am făcut cu degetele mele, încet, și am scris numele cu creionul tatii.”
Fat-Frumos a înțeles. Lucrurile pe care le facem cu răbdare au un loc mic în inima noastră, un loc pe care nu-l poate ocupa un lucru nou.
„Poți să-mi arăți cum se face?”, a întrebat Fat-Frumos. „Eu am sabie și cal, dar nu știu să fac un avion.”
Băiatul a râs, prima dată în ziua aceea. A scos o foaie din buzunar și au stat amândoi pe pragul morii, el îndoind, Fat-Frumos privind, până a ieșit al doilea avion, mai strâmb, dar al lor.
Au dat drumul celor două avioane de pe deal. Unul zbura drept, celălalt făcea cercuri. Calul se uita după ele cu urechile ciulite.
Când a început să se însereze, Fat-Frumos și-a luat rămas bun. Băiatul i-a dat avionul cel strâmb. „Să-l ai pe drum”, a zis.
Fat-Frumos l-a pus în buzunar, lângă inimă. Și de atunci, în fiecare seară, când se oprea la un foc de tabără, îl scotea, îl privea și își amintea de băiatul de la moară.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.