Făt-Frumos și cornul din munte

A fost odată ca niciodată, într-o țară cu munți înalți și văi adânci, un sat în care nimeni nu îndrăznea să vorbească tare. Pentru că în vârful muntelui locuia un zmeu adormit, iar oamenii se temeau că un sunet prea puternic îl va trezi.

Femeile spălau rufele în șoaptă. Copiii se jucau în șoaptă. Până și cocoșii cântau cu jumătate de glas.

Într-o dimineață a venit în sat Făt-Frumos, călare pe calul lui alb, și a văzut cât de tăcut era totul.

– De ce șoptiți? a întrebat el.

– Ca să nu trezim zmeul, i-a răspuns un bătrân. Dacă se trezește, nu se mai culcă. Așa se spune.

Făt-Frumos s-a gândit. Apoi a zis:

– Mă duc să văd cu ochii mei.

Calul alb a pornit pe poteca de piatră. Au urcat ceasuri întregi. Aerul se făcea tot mai rece și tot mai subțire. Pe la prânz, au ajuns la o stâncă mare, iar pe stâncă zăcea un corn lung, încovoiat, din os alb.

– Un corn, a zis Făt-Frumos. Cine l-o fi uitat aici?

Și atunci s-a auzit o voce, parcă din piatră:

– Nu l-a uitat nimeni. Eu sunt cornul, și sunt aici ca să chem. Dar nu sun pentru oricine. Sun doar pentru cine are curajul să facă zgomot.

– Dar zmeul? a întrebat Făt-Frumos. Se va trezi.

– Poate, a zis vocea. Dar nu știi dacă n-a fost trezit de mult, și doar așteaptă să-i vorbească cineva.

Făt-Frumos a luat cornul în mâini. Era rece, dar nu greu. Inima îi bătea tare, ca un ciocan. A tras aer adânc, a pus cornul la gură și a suflat.

Sunetul a ieșit lung și cald, ca un val. A trecut peste stânci, peste văi, peste sat. Munții l-au luat și l-au dus mai departe: uuu… uuu… uuu…

Pământul a tremurat puțin. Din peștera din vârf au ieșit două ochi mari, galbeni, și apoi un cap cât o moară.

Calul alb a nechezat, dar n-a dat înapoi. Nici Făt-Frumos.

– Cine m-a trezit? a întrebat zmeul, cu o voce ca un tunet.

– Eu, a zis Făt-Frumos. Și nu am venit să lupt cu tine. Am venit să te întreb de ce dormi.

Zmeul a căscat. A căscat atât de mult, încât o nuia de pe un brad a căzut.

– Dorm, a zis el, pentru că nimeni nu mi-a spus că pot să mă trezesc. Satul de jos e atât de tăcut, încât am crezut că nu mă vrea. Așa că am dormit, ca să nu deranjez.

Făt-Frumos a rămas cu gura deschisă. Apoi a început să râdă. Un râs mare, care a pornit cornul singur: uuu… uuu…

– Atunci ne-am speriat unii de alții degeaba, a zis el.

A coborât cu zmeul în sat, pe jos, cu calul alb alături. Oamenii s-au ascuns pe după garduri. Dar zmeul s-a oprit în mijlocul uliței, a zâmbit cu toți dinții și a spus, încet:

– Bună ziua.

Au tăcut cu toții. Apoi un copil a strigat:

– Bună ziua!

Și atunci s-au auzit în sat toate glasurile deodată: râsete, strigăte, clopoței, cocoși cântând din toată inima. Cornul a sunat din vârful muntelui, iar ecoul lui a dus vestea până departe.

Seara, zmeul s-a întors în peșteră, dar cu ușa deschisă. Iar în sat, de atunci, nimeni nu a mai șoptit de frică. Cine are ceva de spus, spune tare, iar cornul din munte răspunde.

Și am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa.