A fost odată ca niciodată, într-un ținut cu munți albaștri, un fecior de împărat pe care îl chema Fat-Frumos.
Într-o zi, calul lui, Murgul, a rămas să pască la poalele muntelui. Fat-Frumos a urcat singur cărarea. Voia să vadă ce e dincolo de culme.
Cărarea era îngustă și tot mai întunecată. Când a ajuns sus, s-a prins ceața. Soarele a dispărut. Fat-Frumos nu mai vedea nici vârful cizmelor.
A bâjbâit până a dat de o gaură în stâncă. A intrat. Înăuntru era liniște și răcoare. S-a așezat pe jos și a așteptat.
Atunci a observat în fund o lumină galbenă, mică, ca o lumânare.
S-a apropiat. Pe un butuc de lemn stătea o lampă cu un geam rotund în față. Lângă ea, o cutie veche, plină cu plăci subțiri de sticlă.
„Cine le-a lăsat aici?” a întrebat Fat-Frumos, tare.
Peștera i-a răspuns doar cu ecoul. Dar lampa s-a mișcat singură, ca și cum ar fi așteptat. O placă a alunecat în fața luminii, și pe peretele de piatră a apărut o poză mare.
Era un drum printre brazi. Pe drum mergea un călăreț mic, cu pelerina fluturând.
„Seamănă cu mine”, a zis Fat-Frumos.
Placa s-a schimbat. Un pod de lemn peste un râu. Călărețul stătea în fața lui și nu îndrăznea să treacă. Apa era mare, iar podul scârțâia.
Fat-Frumos a simțit că i se strânge inima. Și lui îi era frică de ape adânci. Nu spusese nimănui niciodată.
Placa următoare l-a arătat pe călăreț punând întâi un picior pe scândură, apoi pe celălalt. Cu mâna ținea o frânghie.
„Se poate”, a șoptit Fat-Frumos. „Încet se poate.”
Dar în peșteră lumina a început să slăbească. Lampa tremura. Mai avea o singură placă.
Fat-Frumos a ținut-o cu amândouă mâinile și a pus-o în fața sticlei. Pe perete a apărut un sat cu case mici și acoperișuri roșii. Din coșuri ieșea fum. La poartă aștepta un cal murg.
„Acasă”, a zis Fat-Frumos.
Lampa s-a stins ușor, ca o respirație. Ceața dinafară se subțiase. Printr-o crăpătură se vedea un colț de cer.
Fat-Frumos a ieșit și a coborât cărarea, cu pași mici și siguri. La podul de lemn s-a oprit. Era chiar cel din poză. Apa curgea mare dedesubt.
A trecut încet. Un picior, apoi celălalt. S-a ținut de frânghie. Scândurile au scârțâit, dar l-au dus.
De partea cealaltă, Murgul îl aștepta, scuturându-și coama.
„Ai întârziat”, părea să zică.
„Am văzut un lucru, dar n-am s-o spun tuturor”, a zis Fat-Frumos și i-a bătut gâtul. „Și mie mi-e frică uneori. Dar se poate trece.”
De atunci, când Fat-Frumos pornea la drum, își amintea pozele din peșteră. Și se spune că, în nopțile cu ceață, în munții albaștri mai arde o lumină mică, ca să găsească drumul cine are nevoie.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.