A fost odată ca niciodată, într-o țară cu dealuri line și sate cu ulițe întortocheate, un tânăr numit Fat-Frumos, care avea un cal alb și un fluier de alun.
Într-o seară de iarnă, când ziua țării era aproape, Fat-Frumos a ajuns într-o poiană pe care nu o știa. Acolo era mare veselie. Oamenii din sat se prinseseră într-o horă mare, cu mâinile încrucișate, și pașii lor băteau pământul înghețat în același ritm.
Fat-Frumos a descălecat și s-a prins și el, între o bătrână cu năframă și un băiețel cu căciulă. Hora mergea în cerc, tot mai mare, tot mai veselă.
Dar de după un deal, cineva se uita.
Era Zmeul Mormăilă. Avea trei capete și trei perechi de ochi, dar toți șase erau triști. Îi plăcea tare mult sunetul horei. Picioarele lui mari băteau ritmul pe loc, fără voie.
Însă nu îndrăznea să iasă. „Dacă intru în horă”, își spunea el, „o să calc pe picioare. O să încurc pașii. O să se sperie copiii. Mai bine stau aici, singur.”
Fat-Frumos a simțit privirile. S-a uitat spre deal și a văzut un vârf de coarne și un ochi mare, lucios, care clipea.
A lăsat mâinile din horă și s-a dus în sus, încet, fără sabie, cu fluierul în mână.
„Bună seara”, a zis el.
Zmeul a tresărit. „Nu mă certa”, a mormăit cu un cap. „Nu vreau să stric nimic.”
„Dar te uiți de mult la horă”, a zis Fat-Frumos. „Ți-ar plăcea să joci?”
Cele trei capete au dat din cap, toate odată, cu mare rușine.
„Sunt prea mare”, a spus al doilea cap. „Nu încap.”
„Picioarele mele sunt prea grele”, a spus al treilea. „Strivesc.”
Fat-Frumos a râs, dar blând. „Hora nu are mărime”, a zis el. „Când vine un om mai mare, oamenii se dau puțin mai încolo și cercul crește. Hai să vezi.”
L-a luat de o labă mare și l-a dus la marginea poienii. Oamenii s-au oprit și s-au uitat la zmeu, cu ochii mari. Un copil a tras de mâneca mamei.
Fat-Frumos a ridicat vocea, calm: „Prieteni, avem un oaspete. Nu vrea decât să joace. Ne facem loc?”
A fost o tăcere mică, ca o răsuflare. Apoi bătrâna cu năframă a întins mâna spre zmeu.
„Hai, voinice”, a spus ea. „Aici e loc pentru toți.”
Cercul s-a desfăcut și s-a făcut mai larg. Zmeul s-a prins între bătrână și un flăcău, cu mâinile lui mari, și a făcut primul pas, apoi al doilea. Încet, cu grijă, ca un om care calcă pe gheață.
La început a călcat un pic strâmb. Dar nu a strivit pe nimeni, pentru că toți l-au așteptat. Când s-a împiedicat, ceilalți s-au împiedicat și ei, râzând, ca să nu pară că el e singurul.
Nu trecuse mult și cele trei capete cântau în trei voci diferite, iar hora mergea mai departe, mai mare decât înainte.
Pe la miezul nopții, când stelele s-au aprins peste dealuri, Zmeul Mormăilă a spus, cu vocea moale:
„N-am știut că într-o horă poți fi mare și să fii primit.”
„Hora e făcută exact pentru asta”, a zis Fat-Frumos. „Pentru cine vine și pentru cine mai vine după el.”
Calul alb a nechezat de departe, mulțumit. Poiana s-a umplut de abur cald și de cântec.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.