A fost odată ca niciodată, într-un ținut de sub munți, un tânăr numit Fat-Frumos. Avea un cal credincios și o sarcină grea: trebuia să ajungă la Fântâna Aurorii înainte de răsărit, ca să aducă apă pentru lumina satului.
Drumul cel mai scurt trecea prin Pădurea Ecoului. Bătrânii spuneau că acolo nimic nu e ce pare, pentru că pădurea știe să facă o sută de sunete.
Fat-Frumos a intrat cu pas hotărât. Frunzele șopteau sub copite.
Sus, pe o creangă, cineva a spus:
„Hâc, hâc, hâc!”
Fat-Frumos a tresărit. Era râsul unui zmeu. Din stânga s-a auzit răspunsul, tot mai tare:
„Hâc, hâc, hâc!”
Calul și-a tras urechile pe spate. Fat-Frumos a pus mâna pe sabie, dar n-a văzut nimic.
Apoi un vânt rece a gemut printre copaci. „Uuu, uuu.” Din dreapta a venit un alt „uuu”, ca și cum zece lupi ar fi stat la pândă.
„Mergem mai departe”, a șoptit Fat-Frumos, deși inima îi bătea tare.
Pădurea a început să-i vorbească cu propriul lui glas.
„Mergem mai departe”, a spus un glas de pe un trunchi gros. „Mai departe, mai departe.”
Calul s-a oprit.
„Stăpâne”, a rostit el încet, „nu mai pot. Nu știu ce e adevărat.”
Fat-Frumos a coborât și s-a așezat pe o piatră. A tras aer în piept. Și a făcut ceva ce nu-i dăduse prin cap până atunci: a tăcut.
A tăcut mult. Hâcâitul s-a stins. Uuu-ul s-a stins. Din crengi n-a mai răspuns nimeni.
Atunci s-a auzit un fâlfâit ușor. O pasăre mică, cu pene cenușii ca fumul, a coborât pe genunchiul lui.
„Eu sunt Răspunsul”, a ciripit ea. „Pasărea cu o sută de sunete. Repet tot ce aud, ca să nu-mi fie dor de cântecul meu. Dar de când ai tăcut, nu mai am ce să repet.”
„Tu ai făcut râsul zmeului și urletul lupilor?” a întrebat Fat-Frumos.
„Eu. Dar nu pentru a speria. Doar că oamenii intră aici cu gândul că se tem, iar eu repet frica lor, de o sută de ori. Vrei să-ți arăt ce știu să fac cu o vorbă bună?”
Fat-Frumos a zâmbit. A chemat încet:
„Bună dimineața, pădure!”
„Bună dimineața, pădure”, a răspuns pasărea, apoi dreapta, apoi stânga, apoi cele o sută de ecouri, tot mai blând, până când toată pădurea șoptea același lucru, ca o clopotniță plină de vești bune.
Fat-Frumos a râs. Calul a pufnit mulțumit.
Pasărea l-a condus până la marginea pădurii, pe cărarea cea mai scurtă, cântându-i drumul.
Când a ajuns la Fântâna Aurorii, cerul se făcea trandafiriu. Fat-Frumos a umplut ulciorul și s-a întors, iar satul l-a primit cu lumină.
De atunci, cine intră în Pădurea Ecoului nu mai are de ce să se teamă. Își spune o vorbă bună, iar pădurea i-o dă înapoi de o sută de ori.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.