A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti, o vie întinsă pe un deal, la marginea unui sat. Vița aceea dădea, în fiecare toamnă, struguri dulci ca mierea, iar oamenii veneau de departe la culesul ei.
Dar într-un an, via n-a mai rodit. Frunzele s-au făcut cenușii, ciorchinii au rămas mici și acri, iar în sat toți dădeau din cap.
Pe dealul de alături trăia Fat-Frumos, un flăcău care avea un cal alb, cuminte și vorbitor. Când a auzit de viață, a zis:
„Merg să aflu ce s-a întâmplat.”
„Merg și eu”, a zis calul. „Dar să știi că nu toate se rezolvă cu sabia.”
Au urcat dealul până în vârf. Între rândurile de viță, ca un ochi de apă veche, stătea o fântână de piatră. Fat-Frumos s-a aplecat peste ea și a strigat:
„Hei, cine e acolo?”
Din fund s-a auzit un glas lung, ca un oftat de vânt:
„Eu sunt Seceta. Am venit de mult și m-am ascuns aici. Nimeni nu m-a întrebat vreodată de ce.”
Fat-Frumos s-a gândit. Se aștepta la un zmeu, nu la un glas obosit.
„De ce ai venit?”
„Pentru că nimeni nu a mai udat via. Vă bucurați de struguri, dar niciun om n-a mai urcat cu apă în dealul ăsta. Mi-a fost sete mie, mi-a fost sete și viței.”
Calul și-a întors capul spre Fat-Frumos.
„Ți-am spus eu, nu se rezolvă cu sabia.”
Fat-Frumos și-a pus sabia în teacă. A coborât cu un ulcior până la izvorul din vale, la două ceasuri de drum. A urcat înapoi, cu ulciorul plin, și a turnat apa la rădăcina primei vițe.
A doua zi, a făcut la fel. A treia zi, la fel. Calul a ținut de el, cu două găleți de lemn în spate. Nu era o treabă grozavă. Nu avea nici zmei, nici balauri, nici sunete de trâmbițe. Avea doar noroi pe cizme și mâini obosite.
Au trecut șapte zile. Pe a opta, frunzele nu mai erau cenușii. Pe a noua, o mlădiță a scos un mugur verde. Pe a zecea, cei din sat au urcat dealul, cu ulcioare și ei.
Au udat toată via, rând cu rând. Și de la acea toamnă, în fiecare vară, cineva din sat urca cu apă pe deal, pe rând, ca să nu-i mai fie sete nimănui.
Când a venit toamna, ciorchinii au crescut grei și galbeni. Soarele i-a ajuns cu razele și i-a făcut să strălucească, de ziceai că sunt struguri de aur.
Fat-Frumos s-a așezat lângă fântână, cu calul alături. A privit în adânc și a zis încet:
„Seceta, ești aici?”
„Aici”, s-a auzit un glas mai puțin trist. „Dar nu mai mi-e sete. Mulțumesc că m-ai întrebat.”
Și de atunci, în fântâna aceea, nu mai locuiește seceta, ci o apă limpede, rece, bună de băut.
Fat-Frumos a mai rămas câteva zile la cules. Apoi a încălecat pe calul alb, iar satul i-a umplut desagii cu struguri.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.