Fat-Frumos și zmeul care nu știa să spună bună ziua

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti.

Era un zmeu mare, cu trei ochi blânzi și cu mâini cât lopețile, care locuia singur într-un castel de piatră, pe un deal. Toată lumea din vale se temea de el. Oamenii îl vedeau de departe, ridicau ochii și grăbeau pasul.

Zmeul nu era rău. Era doar singur și nu știa cum să înceapă o vorbă.

Când trecea cineva pe drum, el voia să-l strige, dar nu-i ieșea decât un mormăit: „Mmm! Hmm! Brrr!” Oamenii o rupeau la fugă, iar zmeul rămânea în poartă, cu mâinile atârnând.

Într-o zi a trecut pe acolo Fat-Frumos, călare pe calul lui alb. Calul a tras de frâu, a întors capul și a șoptit:

„Stăpâne, e zmeul. Hai s-o luăm pe alt drum.”

Fat-Frumos s-a uitat. Zmeul stătea în poartă și îl privea. Nu se mișca. Nu ridicase buzduganul. Ținea în mână o floare de câmp, strâmbă, ca și cum ar fi vrut să dea ceva, dar nu știa cum.

„Stai puțin”, a zis Fat-Frumos. „Nu cred că vrea să ne facă rău.”

A mers încet spre poartă. Inima îi bătea mai tare, dar a mers.

„Bună ziua”, a zis Fat-Frumos.

Zmeul a deschis gura. „Mmm!”

„Spune: bună ziua.”

„Bu… bu… bună”, a zis zmeul, cu vocea ca un tunet mic.

„Foarte bine! Acum: ziua.”

„Ziua.”

„Pune-le împreună.”

Zmeul a tras aer în piept, de i s-au umflat toți cei trei ochi, și a zis:

„Bună ziua!”

A răsunat prin vale. Păsările s-au speriat, apoi au început să cânte. Pe drum, o femeie cu un coș s-a oprit și s-a uitat în sus.

„Spune și tu ceva”, a șoptit Fat-Frumos.

Zmeul a ridicat floarea strâmbă.

„Bună ziua”, a zis. „Poftiți. E pentru dumneavoastră.”

Femeia a stat un pic. Apoi a zâmbit și a luat floarea.

„Mulțumesc”, a zis ea. „Bună ziua și dumneavoastră.”

„Mulțumesc”, a repetat zmeul, încet, ca să nu uite. „Mulțumesc. Mulțumesc.”

Fat-Frumos a stat cu el până spre seară. L-a învățat și „te rog”, și „cu plăcere”, și „noapte bună”. Zmeul le-a spus pe fiecare de zece ori, ca să-i rămână.

Când soarele s-a lăsat peste deal, calul alb a mormăit, mulțumit:

„Nu mai pare așa mare, nu-i așa?”

„Nu”, a zis Fat-Frumos. „Parcă nici nu a fost.”

Din ziua aceea, când trecea cineva pe drumul de sub deal, zmeul ieșea în poartă și spunea tare, cu vocea lui de tunet mic: „Bună ziua!”

Și oamenii îi răspundeau.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.