Făt-Frumos și zmeul cu inima de pâine

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, un voinic pe nume Făt-Frumos. Avea o sabie de argint, un cal cu coama de vânt și o poruncă de la împăratul lui: să urce în vârful Muntelui Rece și să-l alunge pe zmeul care stătea acolo.

– Se zice că e mare cât un stejar, a spus împăratul. Se zice că mănâncă tot ce-i iese în cale.

Făt-Frumos a pornit la drum. A mers o zi, apoi două, apoi trei. Cu cât urca mai sus, cu atât era mai frig și mai liniște. Nu cânta nicio pasăre. Nu foșnea nicio frunză.

În a patra zi a ajuns la un castel de piatră cenușie. Poarta era deschisă, iar în prag stătea zmeul. Era tare mare, într-adevăr, dar stătea ghemuit, cu bărbia pe genunchi, ca un copil care a fost lăsat singur.

Făt-Frumos a scos sabia.

– Zmeule, împăratul m-a trimis să te alung de pe munte!

Zmeul a ridicat încet capul. Avea ochii mari și obosiți.

– Poți să mă alungi, a spus el. Dar mai întâi spune-mi, ți-e foame? Am copt o pâine.

Făt-Frumos a rămas cu sabia în aer. Se pregătise pentru foc, pentru urlete, pentru lanțuri. Pentru o pâine nu se pregătise.

– Nu vorbesc cu dușmanii la masă, a zis el, dar stomacul i-a chiorăit atât de tare, încât s-a auzit în toată curtea.

Zmeul a zâmbit puțin și a intrat în castel. Voinicul l-a urmat, cu sabia pe jumătate scoasă, ca să fie gata.

În bucătărie era un cuptor uriaș și, pe masă, douăsprezece pâini mari, aurii, aburind. Mirosea a vară și a casă.

– Ai copt toate astea singur? a întrebat Făt-Frumos.

– În fiecare zi, a spus zmeul. Dimineața frământ, la prânz las aluatul să crească, seara scot pâinile. Le fac pentru toți cei din vale.

– Pentru cine din vale? Nimeni nu urcă la tine.

Zmeul s-a uitat în jos, la mâinile lui mari, pline de făină.

– Știu, a zis încet. Oamenii se tem de mine pentru că sunt înalt și am glasul gros. Așa că las pâinile la poarta castelului, iar dimineața le găsesc tot acolo, uscate. Dar tot le fac. Poate într-o zi o să vină cineva.

Făt-Frumos a tăcut. S-a gândit la sabia lui și la ce spusese împăratul: se zice, se zice. Nimeni nu văzuse zmeul cu ochii lui. Toți se luaseră după vorbă.

Și-a pus sabia pe masă. Apoi a rupt o bucată de pâine. Era moale, caldă, cu coaja crocantă, cea mai bună pe care o mâncase vreodată.

– Zmeule, a spus cu gura plină, ție nu ți-e rău în muntele ăsta?

– Mi-e singur, a zis zmeul. E altceva.

Au mâncat împreună până a sosit seara. Zmeul i-a povestit cum își ține făina uscată și cum aude vântul în coșul castelului. Făt-Frumos i-a povestit de calul lui și de drumul lung. Au râs de o glumă, apoi de alta.

A doua zi, Făt-Frumos a coborât în vale cu un coș plin de pâini calde. Le-a împărțit prin sate, spunând:

– Le-a copt zmeul de pe munte. Nu mușcă. Doar coace.

Întâi oamenii au privit chiorâș. Apoi au gustat. Și au gustat încă o dată.

Sâmbăta următoare, pe cărarea Muntelui Rece mergeau, ținându-se de mână, o fetiță cu șorț și un băiat cu un coș. Ei au fost primii. După ei au venit alții.

Zmeul i-a așteptat în poartă, cu mâinile pline de făină și cu inima, cum se spune, moale ca aluatul.

Împăratul n-a primit niciodată zmeul alungat. A primit, în schimb, o pâine în fiecare săptămână, cu bilet: De la un prieten.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.