Într-o grădină de la marginea satului creștea, între dovleci mari și grași, un dovleac mic. Era cât un pumn de copil, rotund și puțin turtit într-o parte.
Toamna, când frunzele s-au făcut galbene, a venit în grădină Mihaela, fetița gospodarului, cu un coș și cu un cuțit de lemn.
„Anul acesta facem felinare pentru noaptea de Halloween”, a spus ea. „Unul pentru poartă, unul pentru fereastră și unul pentru treptele casei.”
A ales trei dovleci mari. Pe cel mic nu l-a luat. L-a mângâiat pe coajă și a zis doar: „Tu mai stai o zi.”
Dovleacul mic a rămas singur în brazdă și s-a gândit mult. „Eu sunt prea mic”, și-a zis. „Nu pot să fac nimănui frică. Nici măcar o frică mică. Cine are nevoie de un dovleac ca mine?”
Seara, pe prispa casei, cei trei dovleci mari stăteau în rând, cu fețele tăiate. Aveau ochi triunghiulari și gură cu dinți. Lumânările dinăuntru îi făceau să strălucească portocaliu.
Dovleacul mic i-a privit de departe și a oftat.
A doua zi dimineață, Mihaela a venit iar în grădină. Avea mănușile pline de pământ și o față gânditoare.
„Știi ce, dovleac mic?”, a spus ea, așezându-se în iarbă. „Cei mari sunt prea grei ca să-i duc la poarta cea de jos, unde nu are cine să aprindă o lumină. Pe tine te pot duce în brațe.”
Dovleacul mic nu a zis nimic. Dar a simțit cum i se încălzește coaja.
Mihaela l-a luat cu grijă, l-a scobit încet și i-a tăiat o față. Nu una cu dinți. A făcut doi ochi rotunzi și o gură mică, într-un zâmbet strâmb, ca un semicerc.
„Gata”, a spus ea. „Ești gata.”
Seara a pus în el o lumânare mică. Dovleacul s-a umplut de lumină, ca o lampă cu abajur portocaliu. Fața lui nu speria pe nimeni. Părea mai degrabă că zâmbește.
Mihaela l-a dus până la poarta cea de jos, unde drumul se întuneca între doi nuci bătrâni. Acolo l-a așezat pe stâlpul porții.
Dovleacul mic s-a uitat în jur. Era întuneric, dar el lumina un cerc cald, cât să se vadă pietrele drumului, un fir de iarbă și un pic din nuc.
După puțin timp au venit pe drum doi frați mici, îmbrăcați în costume de pui de leu și de iepuraș. Țineau coșuri goale în mâini și mergeau încet, cu pași mici.
„Ne e frică de întuneric”, a șoptit iepurașul.
„Uite, e o lumină”, a spus puiul de leu. „Parcă ne așteaptă.”
S-au apropiat de poartă. Lumina dovleacului le-a ajuns la picioare și și-au văzut drumul. Au râs, și-au luat de mână și au mers mai departe, în casele cu ferestre luminate.
Dovleacul mic i-a privit plecând și s-a simțit cald până în semințe.
Mai târziu au trecut pe acolo o bunică cu o pisică în coș, un băiat cu o pelerină și o fetiță care căuta caprele rătăcite. Fiecare s-a oprit o clipă în cercul de lumină, și fiecare a mers mai departe cu pasul mai sigur.
Spre miezul nopții, lumânarea s-a făcut tot mai mică. Dovleacul mic a rămas sprijinit pe stâlp, obosit și mulțumit.
„Credeam că un felinar trebuie să sperie”, s-a gândit el. „Dar el trebuie doar să lumineze. Și asta pot și eu.”
Vântul a adormit în nuci. Luna a ieșit de după un nor.
Iar dovleacul mic, cu o ultimă pâlpâire, a adormit și el, cu zâmbetul lui strâmb, la poarta de jos.