Fulgul care nu voia să cadă

Sus, într-un nor cenușiu, locuiau mii de fulgi. Într-o seară, norul s-a mișcat încet, și fulgii au început să cadă pe rând.

– Hop! a strigat primul.

– Uuu! a strigat al doilea.

Toți au râs și au plutit în jos, spre sat.

Toți, afară de unul. Fulgul Fifi era mai mare decât ceilalți, cu șase brațe subțiri, lucioase. Stătea agățat de marginea norului și se ținea tare.

– Hai, Fifi! a strigat un fulg de jos. E bine!

– Nu mă pot lăsa, a șoptit Fifi. E departe până jos. Și nu știu unde ajung.

Norul s-a golit încet. Fifi a rămas aproape singur, cu inima ca un clopoțel mic.

Atunci a venit lângă el un fulg bătrân, mai mic și mai ușor, cu o margine ruptă.

– Ți-e frică, nu-i așa? a întrebat bătrânul.

– Mi-e, a recunoscut Fifi.

– Și mie mi-a fost prima dată, a zis fulgul bătrân. Vrei să-ți spun cum e?

Fifi a dat din cap.

– La început simți că pici, a zis bătrânul. Atunci închizi ochii și respiri. Pe urmă vântul te ia în brațe, ca o mână mare și blândă. Nu cazi, plutești.

– Și jos?

– Jos e moale. Aterizezi pe alți fulgi, care te așteaptă. Nu ești niciodată singur.

Fifi s-a gândit puțin. Brațele i-au tremurat.

– Mă ții de mână? a întrebat el.

– Nu am mână, a râs bătrânul. Dar mă țin lângă tine.

Au numărat împreună: unu, doi, trei.

Fifi s-a desprins de nor. Pentru o clipă, nu a simțit nimic. Apoi vântul l-a luat în brațe, așa cum zisese bătrânul, și Fifi a început să se rotească încet, prin întuneric.

Pe sub el a văzut satul: casele cu geamuri galbene, fumul care urca din coșuri, un câine care dormea într-o curte. Luna stătea sus, ca o felie subțire.

– E frumos! a strigat Fifi.

– Ți-am spus, a răspuns fulgul bătrân de undeva, de lângă el.

Fifi a plutit mult, ca un mic dans. A trecut pe lângă un acoperiș, pe lângă un brad, pe lângă o fereastră unde un copil adormise cu fața spre geam.

În cele din urmă s-a așezat, ușor, pe o creangă de măr. Sub el erau alți fulgi, moi și calzi, ca o pătură.

– Bine ai venit, i-au șoptit ei.

Fifi a oftat mulțumit. Și-a strâns brațele și a rămas acolo, la adăpost, în liniștea satului.

Dimineață, când copilul s-a trezit și s-a uitat pe fereastră, a văzut că toate crengile sunt albe.

– A nins! a strigat el.

Și undeva, pe creanga de măr, un fulg mare, cu șase brațe, a zâmbit în somn.