A fost odată o găină pe nume Cotoroanța, rotundă ca o pâine și mândră ca o regină. Locuia într-o curte cu gard albastru, între o găleată și un butoi.
Într-o dimineață, deasupra curții a trecut un vultur. Plutea sus, fără să dea din aripi, de parcă cerul ar fi fost al lui.
Cotoroanța s-a oprit din ciugulit.
„Și eu am aripi”, a spus ea tare. „Două. Chiar la fel de mari ca ale lui, dacă te uiți din depărtare.”
Cocoșul, care trecea pe lângă ea, a ridicat o sprânceană. Cocoșii nu au sprâncene, dar a ridicat-o oricum.
„Găinile nu zboară, Cotoroanțo”, a zis el.
„Găinile care nu zboară nu au încercat destul de mult”, a răspuns ea și a plecat cu nasul pe sus.
Prima încercare a făcut-o de pe prag. A luat avânt, a dat din aripi, cot-cot-cot, și a ajuns. În praful din fața pragului. Fâs.
„E o problemă de înălțime”, a hotărât Cotoroanța.
A doua încercare a făcut-o de pe găleată. A urcat, și-a întins aripile, a numărat până la trei și a sărit. A zburat o clipă, cât un strănut, și a aterizat în găleată, cu picioarele în sus. Găleata a răsunat ca un clopot.
„Aterizarea nu merge încă”, a spus ea, scoțând capul. „Dar decolarea a fost splendidă.”
Rața, care se uita de la baltă, a început să chicotească. Cotoroanța a ridicat bărbia și a mers mai departe, cu găleata încă pe cap.
Pentru a treia încercare avea nevoie de un plan mare. Și-a făcut o pelerină din hârtie, pe care o găsise lângă butoi, și și-a legat-o la gât cu un fir de ață.
„Vulturii au pelerine”, a explicat ea. „Cel puțin cred.”
Apoi s-a cățărat pe carul cu fân, cel mai înalt loc din curte. A stat acolo, cu pelerina fâlfâind, și a strigat:
„Priviți! Cotoroanța, vulturul curții!”
Toată curtea s-a adunat jos: cocoșul, rața, doi pui, o pisică și un purcel care mânca o frunză de varză. Nimeni nu a mai respirat.
Cotoroanța și-a întins aripile. A luat o gură mare de aer. A sărit.
Pentru o clipă a fost minunat. Vântul i-a răvășit penele, pelerina s-a umflat, iar curtea a rămas fără grai. Cotoroanța a zburat. A zburat doi metri întregi, de la carul cu fân până lângă gard, mai sus decât orice găină din partea locului.
Apoi a aterizat în capul purcelului. Purcelul a scos un „groh!” și a scăpat frunza de varză. Frunza a zburat și ea, mai sus decât Cotoroanța, ceea ce a fost ceva de neiertat.
Curtea a izbucnit în râs. Rața s-a ținut de burtă. Cocoșul a râs până i s-a încâlcit cântatul. Până și pisica a mieunat, ceea ce la ea însemna hohot.
Cotoroanța s-a ridicat din praf, cu pelerina pe jumătate ruptă.
Putea să se supere. Dar ceva îi gâdila prin pene, un chicotit mic, care creștea și creștea. Și până la urmă a râs și ea, cot-cot-cot-co-co-cooot, până a trebuit să se așeze.
„Doi metri!”, a strigat. „Ați văzut? Doi metri întregi!”
„Doi metri și o frunză de varză”, a spus purcelul, frecându-și capul. „Dar zburat ai zburat.”
Cocoșul a venit lângă ea și i-a spus, mai blând: „Nu ești vultur, Cotoroanțo. Dar niciun vultur nu are un zbor atât de zgomotos.”
Cotoroanța a gândit un pic. Apoi a zâmbit, atât cât poate zâmbi o găină.
„Un vultur nu face ouă”, a spus. „Și nici nu râde așa de frumos.”
De atunci, în fiecare dimineață, când trecea vreun vultur pe cer, Cotoroanța își lua pelerina de hârtie și făcea un zbor scurt, de doi metri, până lângă gard. Curtea se aduna să se uite. Se vorbea că era cel mai așteptat spectacol din sat.
Iar seara, când soarele se așeza după deal, Cotoroanța își strângea aripile, se urca pe barna ei și adormea mulțumită.
Zborul ei a fost mic, dar bucuria a fost mare. Și așa s-a terminat povestea, ca o găină cu pelerină pe un gard albastru.