Sub o tufă de alun, în pământul rece, dormea un ghiocel mic. Era încă în bulb, ca într-o pătură.
Într-o dimineață, ceva l-a gâdilat. Pic. Pic. Pic. Era o picătură de apă, care venea de sus.
„Cine e?” a șoptit ghiocelul.
„Eu sunt”, a zis picătura. „Zăpada se topește. Poți să te scoli.”
Ghiocelul s-a întins. Întâi a scos un vârf verde. Apoi două frunzulițe. Apoi un cap mic, plecat, alb ca laptele.
Afară era frig. Mai era zăpadă peste tot, moale și cenușie. Nicio floare nu se vedea. Nici măcar o frunză.
„Poate am venit prea devreme”, a zis ghiocelul, încet.
A venit un vrabiuț și a sărit pe o creangă.
„Cir, cir! Cine ești tu?”
„Sunt un ghiocel. Am ieșit primul. Nu e nimeni aici.”
„Ba sunt eu”, a zis vrabiuțul. „Și mă bucur că ești aici. Eram sătul de alb și de maro.”
Ghiocelul s-a uitat în sus. Vrabiuțul avea pene umflate de frig și ochi veseli. Ghiocelul s-a simțit mai puțin singur.
După puțin timp a trecut un melc, cu casa pe spate. Melcul a ridicat un corn, apoi pe celălalt.
„Ce mai e și asta?” a întrebat.
„E un ghiocel”, a zis vrabiuțul.
„E mic”, a zis melcul.
„E primul”, a zis vrabiuțul.
Melcul a stat un pic, a mirosit floarea și a zis, rar, cum vorbesc melcii:
„Dacă e primul, înseamnă că primăvara a început. Cineva trebuie să-i deschidă ușa.”
Ghiocelul s-a mirat. Nu se gândise așa. Nu venise prea devreme. Venise la timp, ca să deschidă ușa.
Seara, soarele a coborât după dealuri și vântul s-a liniștit. Zăpada din jur a început să sclipească, roz, apoi albastră.
Ghiocelul și-a plecat capul, ca o lămpiță care se stinge.
„Mâine vin și alții”, a șoptit el.
„Mâine vin”, a zis pământul, pe sub rădăcini.
Și ghiocelul a adormit, cu frunzulițele strânse în jurul lui, sub primele stele ale primăverii.