Era odată un iepuraș mic, cenușiu, cu urechile lungi și moi. Într-o dimineață, a ieșit din vizuină și s-a uitat în jur.
Pajiștea era plină de lucruri. Iepurașul nu știa cum se cheamă niciunul.
A întâlnit mama lui, care culegea trifoi.
„Mamă, ce e asta galben, sus pe cer?”
„Soarele”, a zis mama. „Spune și tu: soare.”
„Soare”, a zis iepurașul. Și soarele i-a încălzit urechile.
A mers mai departe. A văzut ceva mic, cu aripi colorate, care dansa în aer.
„Ce e asta?”
„Un fluture”, a zis o bufniță somnoroasă dintr-un copac. „Spune: fluture.”
„Fluture”, a zis iepurașul. Și fluturele s-a așezat pe nasul lui, ușor ca o frunză.
Iepurașul a râs. A mers mai departe.
Lângă un pârâu, a văzut ceva rotund și alb, în iarbă, cu mijlocul galben.
„Ce e asta?” a întrebat o broscuță.
„Nu știu”, a zis iepurașul. „Tu știi?”
„Floare”, a zis broscuța. „Spune: floare.”
„Floare”, a zis iepurașul. A mirosit-o. Mirosea dulce.
Așa a trecut dimineața. Iepurașul a aflat „iarbă” și „apă” și „piatră”. A aflat „vânt”, care îi mișca blana. A aflat „nor”, care trecea pe deasupra, moale și alb.
Spre seară, era obosit. Cuvintele i se învârteau în cap, ca fluturii.
S-a întors acasă. Mama lui îl aștepta la intrarea în vizuină.
„Ei, ce ai mai făcut azi?”
Iepurașul s-a gândit. Apoi a arătat cu lăbuța, rând pe rând.
„Soare. Fluture. Floare. Iarbă. Nor.”
„Foarte bine”, a zis mama. „Și acum, ce vezi?”
Iepurașul s-a uitat în jur. Cerul era albastru închis. Pe el apăruse un punct mic, strălucitor.
„Mamă, ce e asta?”
„Stea”, a zis mama. „Spune: stea.”
„Stea”, a șoptit iepurașul.
Au mai apărut câteva. Apoi încă o mulțime.
„Ce multe cuvinte sunt”, a zis iepurașul, cu ochii încet închiși.
„Sunt multe”, a zis mama. „Mâine mai învățăm câteva.”
Iepurașul s-a cuibărit în blana ei caldă. A mai spus o dată, încet, înainte să adoarmă: „Stea.”
Și stelele au rămas pe cer, să-l păzească.