Iepurașul și urmele din zăpadă

Într-o dimineață, iepurașul s-a trezit și a văzut că lumea s-a făcut albă.

Pe iarbă era zăpadă. Pe gard era zăpadă. Pe nasul lui mic a căzut un fulg, și iepurașul a strănutat: hapciu!

A ieșit din bârlog, pas cu pas. Și ce a văzut?

Urme. Urme mici, mici, în zăpada albă.

– Cine a trecut pe aici? a întrebat iepurașul.

Nu i-a răspuns nimeni. Atunci a început să meargă după urme: tip, tip, tip.

Urmele treceau pe lângă gard. Treceau pe sub tufă. Se opreau lângă un buștean.

Pe buștean stătea o pasăre cu pieptul roșu.

– Ciripit bună dimineața, a zis pasărea. Eu am trecut pe aici. Am sărit, sărit, și mi-am lăsat urmele.

– Mulțumesc, a zis iepurașul. Dar mai sunt și alte urme.

A pornit mai departe: tip, tip, tip.

Tip, tip, tip. Urmele treceau pe lângă un nuc mare. Se opreau la rădăcina lui.

Din nuc a coborât o veveriță, cu coada ca o mică pernă.

– Bună dimineața, a zis veverița. Urmele de la rădăcină sunt ale mele. Am căutat o nucă pe care am ascuns-o toamna.

– Ai găsit-o? a întrebat iepurașul.

– Am găsit-o, a zis veverița, și a arătat nuca cea rotundă. Acum o duc acasă.

– Drum bun, a spus iepurașul.

Și a pornit iar: tip, tip, tip.

Urmele treceau printre brazi. Treceau peste un pârâu înghețat. Se opreau lângă o groapă mică.

În groapă dormea un arici, făcut covrig.

– Șșșt, a șoptit iepurașul. Ariciul doarme.

Ariciul a deschis un ochi.

– Nu dorm, a mormăit el. Mă ascund de ger. Urmele alea sunt ale mele, de aseară. Acum mă duc la culcare.

– Somn ușor, a zis iepurașul.

Dar mai erau urme. Unele mari, rotunde, cu patru degete. Iepurașul s-a uitat la ele și a ținut urechile drepte.

– Ale cui or fi? a întrebat el încet.

A mers mai departe, tip, tip, tip, și urmele l-au dus până la poarta unei case.

În fața porții stătea un câine mare, cu blana plină de nea.

– Ham, a zis câinele. Urmele astea sunt ale mele. Am umblat toată dimineața prin curte.

Iepurașul a râs.

– Și ale mele, a zis. Uite, și ale mele sunt printre ele!

S-a uitat în urmă. Pe tot drumul, printre celelalte urme, mergeau și urmele lui. Tip, tip, tip, tip.

– Acum știu cine a trecut, a spus iepurașul. Pasărea, ariciul, câinele și eu.

I s-au făcut urechile roșii de frig, iar burtica a început să-i chiorăie.

S-a întors acasă, pe urmele lui. Tip, tip, tip.

În bârlog l-a așteptat o morcoveață și un colț de pătură groasă.

Iepurașul a mâncat morcoveaua. S-a ghemuit sub pătură. Pe fereastră, zăpada a continuat să cadă, încet, încet.

Și iepurașul a adormit.