A fost odată ca niciodată, într-un sat de la poalele dealului, o fată pe nume Ileana, care avea părul galben ca grâul copt. Oamenii îi ziceau Ileana Cosânzeana, pentru că unde mergea ea, parcă mergea și vara cu ea.
Într-o zi de iulie, Ileana stătea la fereastră și privea soarele cum se lasă peste deal.
„Ce păcat”, a oftat ea. „Vara e atât de frumoasă și o să treacă. Vine toamna, apoi iarna, cu nopți lungi și geamuri reci. Cine o să mai aibă atunci lumină?”
Bunica, care cernea făină în bucătărie, a auzit-o și a zâmbit. „Păi, dacă ți-e dor de lumină, strânge-o. Se spune că cine are răbdare poate prinde o rază într-un borcan.”
Ileana a luat un borcan mare de sticlă, curat și limpede. L-a pus pe pervaz, în bătaia soarelui, cu gura deschisă.
Au trecut ore. Lumina a intrat în borcan, picătură cu picătură, ca mierea. Spre seară, borcanul a început să strălucească și el, domol, galben și cald.
Ileana a pus repede capacul. „Gata. Acum am o vară întreagă la mine.”
A ascuns borcanul în dulap, pe raftul de sus, lângă cutia cu nasturi. Din când în când îl scotea, se uita la el și zâmbea.
Au trecut zile, apoi săptămâni. A venit toamna cu frunze galbene, iar după ea iarna, cu zăpadă mare. Într-o seară a căzut un vânt de gheață, iar lumina din sat s-a stins.
Toate casele au rămas în întuneric. Se auzeau doar copiii, care întrebau încet: „Mama, de ce e atât de negru?”
Ileana s-a gândit la borcanul ei. A deschis dulapul și l-a scos, cu mâinile calde de emoție.
Borcanul strălucea la fel ca în ziua în care îl închisese. Aurie și blândă, lumina din el umplea toată camera, de la tavan la podea.
Bunica a oftat de bucurie. „Ia uite ce-ai păstrat!”
Ileana s-a așezat lângă sobă, cu borcanul în poală. S-a simțit bine și caldă. Dar prin fereastră se vedea o altă casă, cea a vecinei, unde era negru de-a binelea.
Acolo locuia o bătrână singură, care avea picioarele slăbite și nu putea ieși după lemne. Ileana s-a uitat la borcan, apoi la fereastra întunecată.
„Dacă o dau, rămân fără lumina mea”, a gândit ea. „Dar dacă o păstrez, ea rămâne fără nimic.”
A tăcut puțin. Apoi s-a ridicat, și-a pus năframa pe cap și a ieșit în zăpadă, ținând borcanul strâns la piept.
Când a bătut la ușa bătrânei, aceasta a deschis cu o lumânare stinsă în mână. „Cine e?”, a întrebat ea.
„Eu sunt, Ileana. Ți-am adus puțină vară.”
A deschis borcanul. Lumina a ieșit blând și s-a așezat pe pereții casei, pe masă, pe perne, pe fața bătrânei.
Bătrâna a început să plângă de bucurie. „Parcă mi-ai adus soarele în casă.”
Ileana s-a uitat în borcan. Se așteptase ca lumina să se fi golit, dar nu. Borcanul era la fel de plin ca înainte.
A înțeles atunci un lucru care nu se învață din cărți: lumina nu se termină când o dai. Dimpotrivă, se face mai multă.
Din ziua aceea, Ileana a mers cu borcanul din casă în casă, prin tot satul. Fiecare a primit o rază, în fiecare casă s-a făcut puțină vară, și nimeni n-a mai stat în întuneric.
Iar când s-a întors acasă, târziu, a așezat borcanul pe pervaz. Pe geam, în loc de ger, se vedea acum un sat întreg cu ferestre luminate.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.