Ileana Cosânzeana și grădina fără flori

A fost odată ca niciodată o fată de împărat, Ileana Cosânzeana, care avea cea mai frumoasă grădină din țară. Dar într-o primăvară, grădina a rămas fără flori. Ghioceii nu au ieșit, lalelele au dormit în pământ, iar trandafirii au rămas muguri verzi și încuiați.

Ileana a chemat grădinarii, iar grădinarii au dat din umeri. A chemat vrăjitorii, iar vrăjitorii au mormăit formule și au plecat cu mâinile goale.

Atunci a ieșit ea singură în grădină, cu un clopoțel de argint la brâu, și a întrebat pământul:

– De ce nu mai înfloriți?

Pământul a tăcut. Dar de sub un măr bătrân s-a auzit un glas subțire.

– Floarea nu înflorește când e grăbită, fată de împărat. Mai ales când o tot scoți din pământ să vezi dacă a prins rădăcină.

Ileana s-a roșit. Era adevărat. În fiecare dimineață scormonea cu degetele pe la rădăcini, nerăbdătoare.

– Și ce să fac?

– Nimic, a spus mărul. Să uzi când e uscat și să stai alături când e frig. Restul îl face primăvara.

Ileana a încercat. În prima zi a stat lângă un strat și s-a plictisit. În a doua zi a numărat furnicile. În a treia zi a început să fredoneze o melodie pe care o știa de la mama ei.

În a șaptea zi, a văzut un vârf verde, mic cât un fir de ață. În a opta, încă unul. Apoi grădina s-a umplut încet, ca un cântec care pornește de departe.

Când a înflorit ultimul trandafir, Ileana și-a așezat în păr o floare de măr și s-a așezat sub copac. Seara a venit blândă. Lumina s-a făcut aurie, apoi albastră, iar fata a adormit pe iarbă, cu clopoțelul de argint în palmă.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.