Ileana Cosânzeana și lacul înghețat

A fost odată ca niciodată, într-o iarnă mai lungă decât toate, o pădure cu un lac în mijloc. Lacul ăsta cânta. Vara cânta ca un fluier, iar toamna, ca un clopoțel. Păsările veneau să-l asculte, iar căprioarele se opreau la mal.

Dar în iarna aceea gerul a venit prea devreme și a prins lacul sub un gheț gros. Cântecul s-a oprit. Pădurea a rămas fără el.

Vestea a ajuns la Ileana Cosânzeana, în palatul de la marginea pădurii.

– Un lac fără cântec e o pădure fără inimă, a zis ea. Mă duc să-l dezgheț.

S-a învelit într-o mantie groasă, a luat un felinar cu flacără aurie și a pornit pe drumul înzăpezit. Calul ei nu a vrut să o urmeze prin nămeți, așa că a mers pe jos.

La jumătatea drumului a întâlnit un lup mare, cu ochii strălucitori.

– Unde mergi, Ileană? a întrebat lupul. Pădurea e plină de ger.

– La lac, a zis ea. Să-i aduc cântecul înapoi.

– Fii atentă, a mormăit lupul. Gheața e vicleană.

Ileana a mers mai departe. Zăpada îi ajungea la genunchi. Vântul îi rupea mantia. Dar nu s-a oprit, pentru că se gândea la păsările care stăteau triste pe crengi.

Când a ajuns la mal, a văzut lacul: lat, alb și tăcut, ca o oglindă adormită.

Ileana a ridicat felinarul și a apropiat flacăra de gheață. Gheața a sfârâit puțin, apoi nimic. Flacăra era prea mică pentru atâta ger.

A încercat cu mâinile. A bătut cu piciorul. A strigat:

– Lacule, trezește-te!

Nu s-a întâmplat nimic. Lacul tăcea, iar Ileana a simțit cum i se strâng genunchii de frig. Pentru prima dată a vrut să plângă.

Atunci a auzit, în spatele ei, un foșnet. Lupul venise după ea. Lângă el stăteau o căprioară, o vulpe și un stol de vrăbii.

– Nu poți dezgheța un lac singură, a zis lupul. Cu gheața se vorbește în mulți.

Ileana a clipit.

– Cum adică?

– Fiecare dintre noi a ascultat cântecul lui, a spus căprioara. Poate că noi îi știm numele.

Ileana a rămas pe gânduri. Apoi a pus felinarul pe mal, a luat mâna lupului în mâna ei, a luat copita căprioarei, și toți s-au așezat în jurul lacului.

Au început să fredoneze, încet, melodia pe care o știau. Vrăbiile au ciripit vocea cea subțire, vulpea a murmurat-o, lupul a mormăit-o ca pe o tobă mică, iar Ileana a cântat-o pe cea mai înaltă notă.

La început nu s-a întâmplat nimic. Apoi, din adâncuri, s-a auzit o crăpătură mică, subțire, ca de sticlă.

Pe urmă o alta. Și încă una.

Gheața a început să lucească în lumina felinarului. Din crăpături a ieșit un sunet limpede, ca un clopoțel, și cântecul lacului s-a întors, încet, apoi tot mai tare.

Nu s-a topit gheața toată, pentru că era încă iarnă. Dar sub ea apa a început să cânte iar, și s-a auzit în toată pădurea.

– Mulțumesc, a șoptit lacul.

Ileana Cosânzeana a zâmbit și a înțeles ceva: curajul nu înseamnă să mergi singur. Uneori înseamnă să ceri ajutor.

S-a întors acasă cu felinarul în mână, cu lupul alături pe jumătate de drum, iar seara a adormit în palatul ei cu cântecul lacului în urechi.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.