A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti, o fată de împărat pe nume Ileana Cosânzeana. Avea părul ca grâul copt și o grădină mare în spatele palatului, unde nu crescuse niciodată nimic.
Pământul acela era tare ca piatra, după o iarnă lungă. Ileana ieșea în fiecare dimineață pe poartă și se uita la el, oftând.
„Aș vrea o grădină cu flori”, spunea. „Dar nu știu cum să o fac.”
Într-o zi a bătut la poartă o bătrână cu spatele încovoiat și cu o năframă brodată în mână.
„Dă-mi un pahar cu apă, fată bună”, a zis bătrâna.
Ileana i-a adus apă rece din fântână și o felie de pâine. Bătrâna a băut, a mâncat și a zâmbit.
„Văd că ai o grădină goală”, a zis ea. „Îți las ceva.”
Și i-a întins năframa. În ea erau trei semințe: una neagră, una aurie și una cât o boabă de mazăre, albastră ca cerul.
„Pune-le în pământ”, a spus bătrâna. „Dar să ții minte un lucru. Nu le scoate să vezi dacă au prins rădăcini. Nu le trage de vârf, ca să crească mai repede. Udă-le și lasă-le în pace.”
Ileana a vrut să mai întrebe ceva, dar bătrâna plecase, ca și cum nici n-ar fi fost.
Fata a luat o săpăligă și a început să sape. Pământul era greu, dar ea a muncit până i s-au înroșit palmele. A pus semințele, una lângă alta, și le-a acoperit cu grijă. Apoi a adus apă în cofă.
Dimineața a ieșit în grădină, plină de speranță. Pământul era la fel de gol.
„Poate că sunt prea adânci”, a zis. Și a scos o sămânță, să vadă. Era la fel de mică, la fel de neagră. A pus-o la loc, dar stătea acum mai strâmb.
A doua zi, tot nimic. Ileana s-a plimbat în jurul stratului, cu mâinile la spate. S-a așezat lângă el. S-a uitat, s-a uitat, apoi a început să-i vorbească pământului.
„Hai, creșteți! Ce mai așteptați?”
Pământul n-a răspuns. Vântul a trecut și a mișcat câteva fire de praf.
În a treia zi, Ileana s-a supărat.
„Bătrâna m-a păcălit! Sunt doar niște pietricele.”
Dar tocmai atunci a trecut pe acolo calul ei, un cal cenușiu și blând, care știa multe.
„Ileana”, a zis calul, „ai văzut vreodată un pui de pasăre ieșind din ou mai repede dacă îl sperii?”
Fata a tăcut.
„Sau ai văzut un măr mai dulce dacă îl culegi din floare?”
Ileana s-a gândit. Și-a amintit ce spusese bătrâna: udă-le și lasă-le în pace.
„Bine”, a zis. „Le las.”
Și a făcut ce i se spusese. În fiecare dimineață aducea o cofă cu apă. Turna puțin, cât să ude pământul, nu cât să-l înece. Apoi se ducea la treaba ei: ajuta la bucătărie, citea, scotea apă pentru cai.
A trecut o săptămână. Apoi încă una.
Într-o dimineață, când Ileana a venit cu cofa, a văzut ceva mic și verde, ieșit din pământ, ca un deget îndoit.
A strigat de bucurie, dar n-a atins nimic. S-a așezat în genunchi, încet, și a șoptit:
„Bun venit.”
Peste câteva zile erau trei lăstari. Unul avea frunze negre-verzui, altul strălucea ca aurul în soare, al treilea, mic de tot, avea o floare albastră care abia se vedea.
Vara a venit și grădina a înflorit. Din prima a crescut un măr mare, plin de mere mici. Din a doua, un lan de grâu auriu, care foșnea în vânt. Din a treia, o mare de flori albastre, care mirosea până departe.
Într-o seară, bătrâna a trecut din nou pe lângă poartă.
„Ai așteptat”, a zis ea.
„Nu mi-a fost ușor”, a răspuns Ileana. „M-am supărat și aproape că am scos semințele.”
„Știu”, a zâmbit bătrâna. „Dar le-ai pus la loc. Asta contează.”
Ileana s-a uitat la grădină, la merele roșii, la grâul auriu, la florile albastre.
„Unele lucruri”, a spus bătrâna, „cresc pe dedesubt, unde nu se vede. Tu trebuie doar să le dai apă și timp.”
Și Ileana a ținut minte asta toată viața.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.