A fost odată ca niciodată, într-un sat de la poalele unui deal verde, un an în care grădinile au dat puțin. Soarele a fost zgârcit, ploaia a venit târziu, iar în fiecare curte au crescut doar câteva legume, mici și răzlețe.
În satul acela locuia Ileana Cosânzeana, cu părul ei galben ca spicul și cu o oală mare de aramă, moștenită de la bunica ei.
Într-o seară de toamnă, Ileana a ieșit pe prispă și a văzut vecinii stând fiecare la poarta lui, cu câte o legumă în mână. Unul avea un cartof. Altul, un morcov. Altul, o ceapă. Altul, un ardei.
„Nu ne ajunge nimeni cu ce avem”, spunea unul.
„Și mie, la fel”, spunea altul.
Ileana s-a gândit puțin. Apoi a zâmbit.
„Haideți să facem o supă”, a zis ea. „Una singură, pentru tot satul.”
„Cu ce?”, au întrebat ei. „Fiecare are puțin.”
„Tocmai de aceea”, a spus Ileana. „Puțin și puțin face o oală.”
Au pus oala mare în mijlocul satului, pe trei pietre, și au aprins focul de sub ea. Ileana a turnat apă din fântână.
Cel dintâi a venit Gheorghe, cu cartoful lui. „E mic”, a zis el rușinat.
„E bun”, a spus Ileana, și l-a pus în oală.
Apoi a venit Maria, cu morcovul ei, subțire ca un deget. Apoi un copil cu o ceapă, o fată cu un ardei verde, un moș cu un păstârnac strâmb. Fiecare ducea câte puțin, și fiecare se uita îngrijorat în oală.
Iar oala se umplea.
Pe când supa începuse să fiarbă, a mai venit cineva: un băiețel mic, desculț, cu mâinile goale.
„Eu n-am nimic”, a spus el încet. „Nu mi-a crescut nimic în curte.”
Ileana s-a uitat la el cu drag. „Atunci tu vei fi cel care amestecă. Și supa se face mai bine când cineva o amestecă cu grijă.”
I-a dat lingura cea mare, de lemn. Băiețelul s-a ridicat pe vârfuri și a început să învârtească. Încet, într-o parte, apoi în cealaltă.
Din oală s-a ridicat un miros de casă. Mirosea a pământ cald, a frunză de dafin și a seară de toamnă. Oamenii s-au adunat în jur și au început să vorbească între ei.
Niciunul nu mai privea în oala lui. Priveau cu toții în oala cea mare.
Când supa a fost gata, Ileana a turnat în castroane. A dat întâi copiilor, apoi bătrânilor, apoi tuturor celorlalți. Au mâncat împreună, pe iarbă, în lumina focului.
„Niciodată n-am mâncat o supă mai bună”, a spus Gheorghe.
„E bună pentru că e a tuturor”, a zis Maria.
Băiețelul cel desculț a mâncat al doilea castron și al treilea. Apoi a adormit cu capul pe genunchii Ilenei, cu lingura de lemn încă în mână.
Stelele au apărut una câte una peste sat. Focul s-a stins încet, dar nimănui nu i-a fost frig.
Din ziua aceea, în satul de la poalele dealului, când o grădină dă puțin, oamenii nu mai stau fiecare la poarta lui. Aduc ce au la oala cea mare, iar un copil o amestecă.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.