Era o seară caldă de vară. Ana era la bunica, în grădină, și nu voia să doarmă.
„Nu mi-e somn”, a spus Ana.
Bunica a zâmbit și a luat-o de mână. „Hai să ne așezăm pe bancă, puțin.”
S-au așezat pe banca de lemn, sub mărul cel bătrân. Pe cer se vedea o stea. Iarba mirosea a seară.
Ana s-a uitat în jur. Și deodată a văzut o luminiță. Mică, mică, galbenă.
„Bunico, ce e asta?”, a întrebat ea.
„Un licurici”, a spus bunica. „Își aprinde lanterna.”
Ana a râs încet. Licuriciul a zburat o dată, a zburat de două ori, și a dispărut în iarbă.
Apoi a apărut încă o luminiță. Și încă una. Și încă una.
„Uite, bunico! Sunt mulți!”
„Sunt mulți”, a spus bunica. „Își caută unul pe celălalt, în întuneric.”
Ana a privit cum luminițele plutesc deasupra florilor. Una sus, una jos, una lângă gard. Se aprindeau, se stingeau, se aprindeau iar.
„Unde se duc ei, când se face dimineață?”, a întrebat Ana.
„Se duc să doarmă”, a răspuns bunica. „Își stâng lanternele și se ascund sub frunze.”
„Ca mine?”
„Ca tine.”
Ana s-a mai uitat o dată. Un licurici a zburat chiar aproape de nasul ei, mic și cald. A făcut: bzzz. Și s-a stins.
Ana a căscat. Ușor, ușor.
„Licuriciul doarme?”, a întrebat ea.
„Doarme”, a șoptit bunica. „Și greierele doarme. Și floarea doarme. Și mărul doarme.”
„Și bunica?”
„Și bunica, după ce doarme Ana.”
Ana și-a pus capul pe umărul bunicii. Luminițele se aprindeau tot mai rar. Una, apoi o pauză. Una, apoi o pauză.
Luna a ieșit pe cer, rotundă și liniștită. Vântul s-a oprit.
„Noapte bună, licurici”, a spus Ana, încet.
„Noapte bună, licurici”, a spus bunica.
Iar în iarbă, ultima luminiță s-a stins, ca o lampă mică într-o cameră în care a adormit un copil.
Bunica a luat-o pe Ana în brațe și a dus-o în casă, în pat, sub cearșaful răcoros. A tras perdeaua.
Pe geam se mai vedea o stea. Și undeva, în iarbă, se auzea un greier care cânta tot mai încet.
Ana a închis ochii. Și a adormit, cu licuricii în vis.