În fiecare an, în ultima noapte din octombrie, animalele din pădure făceau un bal al costumelor. Își atârnau felinare în stejarul cel mare și veneau îmbrăcate în orice își doreau să fie, doar pentru o noapte.
Liliacul Lilo își așteptase balul tot anul. Dar când s-a apropiat ziua, a început să se îngrijoreze.
Veverița își cususe o pelerină roșie din frunze. Ariciul își lipise pe ghimpi steluțe de hârtie, ca o cupolă cerească. Bufnița își pusese pe cap o pălărie de vrăjitoare, iar vulpea o mască de pisică, ca să nu o recunoască nimeni.
„Eu ce să mă fac?”, a oftat Lilo, atârnat cu capul în jos de creanga lui. „Toți au ceva frumos. Eu nu am nimic.”
A încercat să-și facă o coroniță din hârtie, dar nu-i stătea pe cap, pentru că el stătea cu capul în jos. A încercat o mască, dar îi acoperea ochii și se lovea de crengi. A încercat o mantie, dar era prea lungă și se încurca în ea.
„Nu merge”, a spus el, trist. „Poate nu mai merg la bal.”
Spre seară a trecut pe sub creanga lui Boboc, bătrânul bursuc, care își ducea felinarul spre stejar.
„Lilo, tu nu vii?”, a întrebat el.
„Nu am costum”, a zis Lilo. „Toți sunt mai frumoși decât mine.”
Bursucul s-a așezat pe o rădăcină și a pufăit gânditor. „Spune-mi, ce îți place cel mai mult la tine?”
Lilo a stat puțin. „Nimic”, a zis el. „Sunt mic și negru, și mă agăț cu capul în jos.”
„Și cum zbori?”, a întrebat Boboc.
„Zbor noaptea”, a răspuns Lilo, ridicându-și puțin umerii. „În întuneric. Îmi găsesc drumul prin sunet, fără să văd.”
„Fără să vezi?”, a zis bursucul. „Asta nu știe să facă nimeni altcineva din pădure.”
Lilo a rămas cu aripile ușor desfăcute. Nu se gândise niciodată la asta. Pentru el era doar felul în care zbura.
S-au dus împreună la stejar. Balul era în toi. Veverița se învârtea în pelerina ei. Ariciul licărea sub stele de hârtie. Dar când a căzut ceața deasă peste poiană, a început o problemă.
Felinarele s-au stins, unul câte unul, în ceață. Nu mai vedea nimeni nimic. Animalele s-au adunat unele în altele, speriate, fără să știe încotro e drumul spre casă.
„Cine ne poate scoate de aici?”, a întrebat veverița.
Lilo a simțit cum i se strânge inima. Apoi a simțit ceva mai mult: o bucurie mică, caldă.
„Eu pot”, a spus el, ridicând glasul. „Țineți-vă unul de altul și urmați-mă. Eu aud drumul.”
A zburat încet, în fața lor. Scotea câte un țipăt subțire, cât un fir de ață, îl asculta cum se întoarce de la copaci și știa unde e fiecare trunchi, fiecare piatră, fiecare groapă.
„Aici la stânga! Acum drept! Atenție, rădăcină!”
Animalele mergeau în șir, cu mâinile pe spatele celui din față. Prin ceață, în vreme ce Lilo le arăta calea, au ajuns la marginea pădurii, unde felinarele din sat se vedeau limpezi.
Toți au oftat, ușurați. Veverița l-a strâns în brațe, în pelerina ei roșie.
„Ai fost cel mai bun costum al serii”, a zis ea. „Pentru că nu era un costum.”
Lilo a râs. A doua zi, când a început să se lumineze, s-a agățat din nou de creanga lui, cu capul în jos, mic și negru. Dar nu se mai simțea nepotrivit.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și desfacă aripile, să le privească în lumina dimineții și să zâmbească.
Apoi a adormit, cum adorm liliecii, cu aripile strânse în jurul lui ca o pelerină.