Litera ă și litera î sub același acoperiș

În caietul Anei, pe o pagină cu linii albastre, locuiau toate literele. Fiecare avea căsuța ei, într-un rând lung, ca într-un sat.

Într-o seară, două litere au început să se certe.

Una era ă, cu o căciuliță rotundă pe cap, ca un zâmbet întors. Cealaltă era î, cu un acoperiș ascuțit, ca o pălărie de vrăjitor.

„Eu am venit prima la rând”, a zis ă. „Locul de lângă a e al meu.”

„Ba nu”, a zis î. „Eu stau aici de când a început caietul. Sunt mai înaltă.”

„Eu sunt mai rotundă și mai blândă.”

„Eu sunt mai ascuțită și mai tare.”

Au început să se împingă. Căsuța era strâmtă. Linia albastră s-a clătinat și o literă mică, un e, a căzut de pe rând.

„Aoleu!” a strigat e. „Vă rog, nu vă mai împingeți!”

Dar ă și î nu l-au auzit. Fiecare își ținea căciulița cu amândouă mâinile, de frică să nu i-o ia cealaltă.

Atunci s-a trezit creionul Anei, care dormea pe masă. S-a întins, a căscat și s-a uitat în jos.

„Ce se întâmplă aici, la ora asta?”

„Nu încape nimeni”, a zis ă.

„Nu vrea să-mi lase locul”, a zis î.

Creionul a zâmbit, încet, cum zâmbesc creioanele lungi.

„Haideți să vedem. Ana vrea să scrie azi un cuvânt. Ce cuvânt?”

Literele s-au uitat în sus. Pe margine, cu litere mari, scria: „România”.

„Ăsta e un cuvânt cu î!” a zis î, mândră.

„Dar are și un a la urmă”, a zis ă.

Creionul a mai scris un cuvânt, jos: „Cămașă”.

„Ăsta e cu ă!” a zis ă, bucuroasă. „Chiar două de ă!”

Creionul a dat din cap, cu blândețe.

„Uitați ce vă spun. Un cuvânt bun are nevoie de toate literele lui. Dacă lipsește una, cuvântul șchioapătă. Cămașa nu e cămașă fără ă. Țara nu e România fără î.”

Ă s-a gândit. Î s-a gândit. Apoi s-au uitat una la alta.

„Fără mine n-ai avea cum să scrii «România»”, a zis î, mai încet.

„Și fără mine n-ai avea cum să scrii «cămașă»”, a zis ă.

Au rămas o clipă tăcute. Apoi ă a făcut un pas într-o parte, și î a făcut un pas în cealaltă. Între ele a apărut un loc mic, taman cât să-l pună pe e înapoi.

E s-a urcat pe linie și a oftat, ușurat.

„Acum încăpem toți”, a zis el.

Și chiar încăpeau. Căsuța nu se făcuse mai mare. Doar că fiecare stătea cu bunătate lângă celălalt, și așa, puțin câte puțin, s-a găsit loc pentru toți.

Dimineața, Ana a deschis caietul și a văzut literele în rând, drepte și liniștite. A scris cuvântul ei, cu ă și cu î, și a fost mulțumită.

Pe pagina cu linii albastre, sub același acoperiș, nu s-a mai certat nimeni.