Mihai avea o pisică. Se chema Cenușica.
În fiecare seară, înainte de somn, mama punea pe perete poze mari. Lumina ieșea dintr-un aparat mic. Pe perete apărea câte o poză.
Clic. O casă.
„Casă”, a zis Mihai.
Clic. Un copac.
„Copac”, a zis Mihai.
Clic. O stea.
„Stea”, a zis Mihai, și a căscat.
Mama a băgat mâna în cutie. A căutat. A mai căutat.
„Unde-i luna?” a întrebat Mihai.
Luna era ultima poză. Fără lună, nu se putea dormi.
„Hai s-o căutăm”, a zis mama.
Mihai s-a uitat sub pat. Nicio lună. Doar un ciorap și o jucărie.
S-a uitat în dulap. Nicio lună. Doar haine moi.
Cenușica a sărit pe masă. S-a uitat la aparat. A mieunat.
„Miau.”
Mihai s-a uitat și el. În aparat, în fața sticlei, rămăsese un pătrățel mic.
„Aici!” a strigat Mihai.
Mama a râs. Luna stătea tot timpul în aparat. Nu era în cutie. Era chiar acolo.
Clic. Pe perete a apărut luna. Rotundă. Galbenă. Blândă.
„Lună”, a zis Mihai.
Cenușica s-a așezat lângă el, cu laba sub bărbie.
„Noapte bună, lună”, a șoptit Mihai.
„Noapte bună, Cenușica”, a șoptit mama.
Și Mihai a închis ochii. Luna a rămas pe perete, mică și liniștită, până a adormit.