Într-o grădină mică, pe un pai de mazăre, atârna o păstaie verde.
În păstaie locuiau cinci boabe de mazăre. Erau verzi și rotunde și stăteau la rând.
Prima boabă se numea Mare. A doua se numea Mijlocie. A treia se numea Rotundă. A patra se numea Mică. A cincea se numea Foarte-Mică.
Păstaia era strâmtă. Dar boabele nu se certau. Își făceau loc una alteia.
„Fă-ți loc, Mare”, zicea Mijlocie. „Mă înghesui puțin.”
„Fac loc”, spunea Mare. Și făcea loc.
„Fă-ți loc, Mijlocie”, zicea Rotundă. „Mă înghesui puțin.”
„Fac loc”, spunea Mijlocie. Și făcea loc.
Așa făceau în fiecare zi. Soarele încălzea păstaia, iar boabele cântau încet, ca o familie care doarme într-un singur pat.
Seara venea luna. Lumina ei intra printr-o crăpătură mică și bătea pe cele cinci boabe.
„Noapte bună, Mare”, zicea Foarte-Mică, la capătul rândului.
„Noapte bună, Foarte-Mică”, răspundea Mare, de la celălalt capăt.
Într-o dimineață, păstaia a început să se deschidă. Încet, încet, o dungă mică de lumină a apărut.
„Ce se întâmplă?”, a întrebat Foarte-Mică.
„Se face loc”, a spus Mare. „Vine vremea să mergem în lume.”
Foarte-Mică s-a speriat un pic. „Dar noi stăm împreună!”
„Stăm împreună și când nu suntem una lângă alta”, a spus Mijlocie. „Suntem tot din aceeași păstaie.”
O mână mică, blândă, a deschis păstaia. Era mâna unui copil care ajutase la cules. A luat boabele și le-a pus într-un castronel.
În castronel era loc destul. Boabele au rămas una lângă alta și au zâmbit.
Seara, castronelul a stat pe masă, în lumina lămpii. Boabele n-au mai fost înghesuite. Dar tot își spuneau noapte bună, pe rând.
„Noapte bună, Mare.”
„Noapte bună, Mijlocie.”
„Noapte bună, Rotundă.”
„Noapte bună, Mică.”
„Noapte bună, Foarte-Mică.”
Și toate au adormit, liniștite, una lângă alta.