Într-o grădină cu zid vechi de piatră trăia un melc mic, pe nume Melcu. Casa lui era o spirală cafenie, cât o nucă, și o ducea pe spate oriunde mergea.
Într-o seară de iulie, o rândunică a poposit pe zid să se odihnească. Venea de departe, iar în pene avea miros de sare.
„De unde vii?”, a întrebat Melcu, ridicându-și capul din frunza lui de dovleac.
„De la mare”, a răspuns rândunica. „Acolo apa nu se termină niciodată. Se vede un albastru cât cuprinzi cu ochii, iar vara e plin de soare pe valuri.”
Melcu a rămas mult timp tăcut. Apoi a spus încet:
„Vreau și eu să văd marea.”
Rândunica a zâmbit cu ciocul ei mic. „E departe, melcule. Eu zbor până acolo în câteva zile. Tu...”
„Eu am timp”, a zis Melcu.
A doua zi dimineață, când roua încă strălucea pe iarbă, Melcu a pornit la drum. Și-a luat casa pe spate, două frunze de salată în gând și speranța într-un colț de inimă.
Primul lucru pe care l-a întâlnit a fost iarba înaltă din marginea grădinii. Era ca o pădure verde, cu fire care se legănau deasupra lui.
„Încotro, vecine?”, a întrebat o cârtiță care își scotea botul din pământ.
„La mare”, a spus Melcu.
Cârtița a clătinat din cap. „E departe. Dar mergi pe lângă gard, că nu bate vântul.”
Melcu a mers pe lângă gard. Pe la prânz soarele a ajuns sus pe cer și piatra s-a încins. Melcu s-a retras în casa lui și a așteptat la umbra unui trifoi, până când a trecut cea mai mare arșiță.
Seara a pornit iar. Un greier cânta pe un fir de iarbă, iar o buburuză i-a spus: „Nu te grăbești deloc, melcule!”
„Nu”, a răspuns el. „Dar ajung. Asta e destul.”
Au trecut zile. Melcu a trecut printr-un lan de mazăre, pe sub o frunză de brusture cât o umbrelă și pe lângă un șanț în care stăteau broscuțe mici. Într-o noapte a adormit sub o stea, într-o dimineață s-a trezit lângă o floare galbenă.
Uneori îl cuprindea tristețea. „Sunt prea mic”, își zicea. „Marea e prea departe pentru mine.”
Dar apoi vedea câte ceva nou: un fluture albastru, un fir de păianjen strălucind în soare, o pietricică rotundă ca o lună. Și tristețea trecea, ca un nor mic.
Într-o după-amiază, drumul s-a făcut nisipos. Nisipul era cald și fin, și Melcu simțea cum i se rotunjește pe sub piele fiecare boabă.
A urcat încet pe o dună mică, tot lunecând și revenind. Pe vârf s-a oprit.
Dedesubt, cât vedea cu ochii, era marea.
Era albastră și lungă, cu valuri albe care veneau și plecau, iar sus, pe cer, soarele cobora spre ea cu o lumină de miere. Se auzea un sunet mare și blând, ca respirația unui animal uriaș care doarme.
Melcu nu a spus nimic. S-a așezat pe dună, cu casa lui lângă el, și a privit.
„Am ajuns”, a șoptit într-un târziu.
O fetiță care strângea scoici a trecut pe lângă dună și l-a văzut. S-a oprit și l-a privit cu mare atenție, fără să-l atingă.
„Ai venit să vezi marea?”, a întrebat ea, încet, ca într-o taină.
Melcu nu a putut să răspundă, dar și-a întins ochișorii spre ea, iar fetița a înțeles.
A rămas lângă el până a coborât soarele. Apoi s-a ridicat și a spus: „Noapte bună, melcule. Ai fost foarte curajos.”
Luna a răsărit peste apă. Valurile au venit și au plecat, iar Melcu s-a retras în casa lui, cu miros de sare în spirală.
Și înainte de a adormi, a gândit: „Mi-a luat mult timp. Dar fiecare pas a fost al meu.”
Marea s-a legănat toată noaptea, încet, ca să nu-l trezească.