Moara care măcina liniște

La marginea unui sat, pe un pârâu, stătea o moară veche. Morarul, un om cu mustața albă ca făina, spunea că moara lui nu macină doar grâu. Macină și liniște.

Nepotul lui, Matei, nu credea.

– Moara face zgomot, bunicule. Se aude de departe.

– Vino cu mine, a zis morarul.

Au urcat în vârful morii, unde roata mare scârțâia și pietrele se roteau încet. Morarul i-a pus lui Matei mâna pe un perete de lemn.

– Taci și ascultă.

Matei a ascultat. Întâi a auzit scârțâitul, apoi apa, apoi bătaia grâului în jgheab. Peste un timp a început să audă altceva: un ritm lent, ca o inimă mare, mereu la fel.

– Îl auzi? a șoptit bunicul. Orice-ar fi afară, furtună sau sărbătoare, moara macină în același fel. De aceea oamenii vin aici când sunt supărați. Stau un ceas lângă ea și se liniștesc.

Matei a stat o vreme. Se gândea la ziua grea de la școală, la prietenul cu care se certase, la caietul pe care îl pierduse. Gândurile s-au așezat, rând pe rând, ca făina în saci.

– Măcina și ale mele, a zis.

– Le macină, a răspuns morarul. Nu dispar, dar devin mai ușoare.

Au coborât cu sacii de făină, în lumina portocalie a serii. Pe drum, Matei s-a oprit la poarta prietenului său și a bătut încet.

În urma lor, moara a continuat să macine, domol, toată noaptea.