Morcovul care nu voia să iasă din pământ

Într-un rând de grădină, între un rând de ceapă și unul de salată, creștea un morcov mic. Pământul era moale și cald, ca o pătură, iar morcovul se simțea foarte bine în el.

Frunzele lui verzi ieșiseră deja la lumină. Dar morcovul însuși, cel portocaliu și rotund, stătea ascuns sub pământ.

„Haide, morcovule, crește!”, i-au spus vecinii. „Afară e frumos. E soare și bate vântul.”

„Aici e frumos și așa”, a răspuns morcovul. „Aici e întuneric, dar e liniște.”

În fiecare dimineață, frunzele lui îi povesteau ce vedeau sus. Aveau multe de spus.

„A trecut o albină cu picioarele galbene”, spuneau ele. „A venit o ploaie mică și ne-a spălat.”

Morcovul asculta cu ochii închiși și se gândea: „E bine că sunt aici, jos. Dacă ies, poate nu o să-mi placă.”

Vara a trecut. Vecinii lui au crescut mari și grei, și unul câte unul au fost scoși din pământ de mâna grădinarului. Morcovul i-a auzit plecând, cu un foșnet, apoi cu un cântec de coș.

Într-o seară, în rând n-a mai rămas aproape nimeni. Morcovul era singur.

Atunci a vorbit cu el o râmă care trecea prin apropiere.

„De ce nu ieși și tu?”, a întrebat râma.

„Mi-e frică”, a spus morcovul încet. „Nu știu cum e acolo sus. Dacă e prea mare? Dacă sunt prea mic?”

Râma a stat puțin pe gânduri, cum stau râmele, adică foarte încet.

„Eu nu știu cum e sus”, a zis ea, „dar știu cum e aici. Aici e bine, și tu ai crescut destul de mult. Poți încerca să scoți doar vârful. Dacă nu-ți place, te retragi.”

Morcovul s-a gândit toată noaptea. Pământul a rămas cald în jurul lui, și stelele au trecut deasupra, una după alta, fără să-l grăbească.

Dimineața, înainte să răsară soarele, morcovul a respirat adânc. A împins puțin cu umerii și pământul s-a mișcat. Încă puțin. Un vârf portocaliu a ieșit afară, cât o unghie.

Aerul era rece și curat. Cerul avea culoarea piersicii. În iarbă strălucea roua, iar o vrabie stătea pe gard și cânta încet, pentru ea însăși.

„Nu e prea mare”, a șoptit morcovul. „E taman cât să încapă și eu.”

A mai ieșit puțin. Soarele a răsărit în clipa aceea și i-a atins vârful cu o lumină blândă, ca o mână care nu apasă.

Morcovul a stat acolo toată dimineața, cu jumătate de trup afară și jumătate în pământ. Nu s-a grăbit să iasă de tot. A privit gardul, floarea de colț, norii care treceau.

Spre seară a venit grădinarul, cu o lopățică. S-a oprit în fața lui și a zâmbit.

„Uite ce frumos a crescut ăsta, singur, la sfârșit!”, a spus el.

L-a ridicat cu grijă și l-a așezat în coș, între două frunze de salată. Morcovul nu s-a speriat. Mirosea a pământ și a soare, iar pământul rămăsese pe el, ca să nu-i fie dor.

În bucătărie, un copil mic l-a privit și a zis: „Ce portocaliu e!”

Morcovul a zâmbit pe dinăuntru. Fusese singur în grădină, dar acum era acolo, într-o bucătărie caldă, unde cineva îl numea frumos.

Noaptea, când casa a adormit, el a stat pe masă, în lumina lunii, și s-a gândit: „M-am temut degeaba, dar nu a fost degeaba că am așteptat. Am ieșit exact când am fost gata.”

Și a adormit liniștit, cu pământul din grădină încă pe el.