Norișorul care nu voia să plece

Pe cerul unui sat de munte trăia un norișor mic și rotund. Toată ziua alerga după vânt, se întindea și se făcea când iepure, când vapor.

Într-o seară, soarele a început să coboare după deal.

– E timpul să dormi, i-a șoptit Luna, care tocmai se ivea.

– Nu vreau, a zis norișorul. Dacă dorm, o să pierd ceva.

– Ce să pierzi?

Norișorul s-a gândit. Jos, în sat, se aprindeau ferestrele una câte una, galbene și mici. Un câine a lătrat o dată și s-a oprit. Cineva a stins lumina în casa de la capătul drumului.

– Uite, a zis Luna. Toți cei de jos s-au culcat. Nimeni nu mai așteaptă nimic de la ziua asta. Nici tu.

Norișorul a mai căscat o dată, mare, și s-a mai uitat în jur. Stelele se aprindeau și ele, una câte una, ca ferestrele.

– Dar mâine? a întrebat el.

– Mâine vine vântul din nou, a spus Luna. Te găsește el, ca întotdeauna.

Atunci norișorul s-a lăsat mai jos, apoi și mai jos, până a ajuns să atingă vârful brazilor. Brazii l-au primit ca pe o pernă moale și răcoroasă.

Luna l-a acoperit cu lumina ei argintie, subțire, ca o pătură de mătase. Vântul s-a oprit să asculte cum respiră norișorul: încet, tot mai încet.

Peste sat s-a așternut liniștea. Iar norișorul a dormit până dimineață, cu un colț de cer alb sub cap.