Pe un mal de râu, între ferigi și pietre netede, erau două cuiburi. Într-unul locuia Pufi, un dinozaur mic și rotund, cu ochi mari. În celălalt locuia Brontă, un dinozaur înalt, cu gâtul lung cât un copac.
Cei doi nu se înțelegeau deloc.
Pufi spunea că Brontă calcă prea tare și face pământul să tremure. Brontă spunea că Pufi face prea multă gălăgie și chițăie de dimineața devreme.
„Brontă și-a mutat iar piciorul pe iarba mea!” se plângea Pufi.
„Pufi a chițăit iar la urechea mea!” se plângea Brontă, de sus, de la înălțimea lui.
Nu își vorbeau. Când se întâlneau la râu, fiecare se uita în altă parte, ca și cum ar fi avut ceva foarte interesant de văzut în depărtare.
Într-o zi, Pufi a plecat să caute hrană. Avea în cuib trei ouă pestrițe, pe care le păzea cu mare grijă. A pus frunze deasupra lor, ca să nu le vadă nimeni, și a zis: „Mă întorc repede.”
Brontă stătea la umbra unui copac și mesteca frunze. Se uita la cuibul lui Pufi, dar se făcea că nu-l vede.
După un timp, a început să bată vântul. Întâi încet, apoi tot mai tare. Frunzele de deasupra ouălor au zburat. Cuibul era deschis.
Unul dintre ouă a început să se rostogolească. Încet, apoi mai repede. Pe pantă, spre râu.
Brontă a văzut. S-a încruntat. „Nu e oul meu”, a mormăit el. „Nu e treaba mea.”
Oul se rostogolea tot mai aproape de apă.
Brontă a mai mormăit o dată. Apoi și-a întins gâtul lung, cât a putut, peste tufișuri. Cu botul, foarte, foarte blând, a oprit oul chiar înainte să cadă în râu.
L-a ținut acolo, cu nasul, cum ții un lucru care se poate sparge dintr-o privire.
Nu putea să-l lase jos, pentru că ar fi început iar să se rostogolească. Nu putea să-l ducă înapoi, pentru că picioarele lui erau mari și cuibul era mic.
A stat așa, cu gâtul întins, mult timp. Gâtul îl durea. I s-a făcut și foame. Dar n-a lăsat oul.
Pufi s-a întors cu brațele pline de fructe. A văzut cuibul deschis. A văzut gâtul lung peste tufe. A văzut oul, sub botul lui Brontă.
I-a căzut un fruct din mână.
„Brontă”, a șoptit el. „Ai salvat oul meu?”
Brontă a ridicat din umeri, cât a putut cu gâtul acela încordat. „Se rostogolea”, a zis el. „Ar fi picat în apă.”
Pufi a luat oul cu amândouă brațele. L-a pus la loc, între celelalte două. Apoi a tras frunzele deasupra și a pus pietre mici pe margine, ca să nu mai zboare.
Apoi s-a uitat la Brontă. Era înalt, mare și obosit.
„Mulțumesc”, a zis Pufi. „Pot să-ți aduc ceva? Ai stat mult cu gâtul întins.”
„Aș mânca un fruct”, a zis Brontă, puțin rușinat.
Pufi i-a dat cel mai mare fruct pe care-l avea. Brontă l-a mâncat încet, cu ochii închiși.
„Îmi pare rău că am spus că chițăi”, a zis Brontă, după un timp. „Nu chițăi chiar așa de tare.”
„Și mie îmi pare rău că am spus că calci tare”, a zis Pufi. „Calci chiar destul de blând, când vrei.”
Au râs amândoi. Mai întâi ei, apoi și vântul, care s-a liniștit, parcă rușinat.
De atunci, când Pufi pleacă după hrană, Brontă se uită din când în când spre cuibul lui. Iar când Brontă are gâtul înțepenit, Pufi îi aduce un fruct și îi spune ceva vesel.
Cele trei ouă au ieșit într-o dimineață, unul după altul. Trei puișori mici, rotunzi, cu ochi mari. Primul lucru pe care l-au văzut a fost un gât lung, plecat deasupra lor, care îi privea cu mare grijă.
„Salut”, a șoptit Brontă. „Eu sunt vecinul.”