Fetița Maia petrecea o săptămână la bunicul ei, într-o casă de la marginea unui câmp mare. Câmpul avea la capăt o clădire lungă și joasă, cu acoperișul de tablă, pe care bunicul o numea hangarul.
Maia se uitase de multe ori la el, dar ușile fuseseră mereu încuiate. Bunicul spunea doar: „Într-o zi”.
În ultima seară din săptămână, după cină, bunicul a luat din cui o cheie veche și grea.
„Haide”, a zis el. „Ia o pătură.”
Au mers pe iarba udă de rouă, ea cu pătura sub braț, el cu cheia în mână. Cerul era limpede și primele stele se aprinseseră.
Ușile hangarului au scârțâit, apoi s-au deschis larg. Înăuntru mirosea a ulei, a lemn vechi și a ceva ce Maia nu știa să numească. Era răcoare și liniște.
În mijloc, sub o pânză albă, stătea ceva mare. Bunicul a tras pânza încet.
Era un avion mic, cu două aripi și cu o elice de lemn, vopsit cândva în albastru, acum șters și zgâriat. Pe bot avea scris, cu litere mici: „Rândunica”.
„Acesta a fost avionul meu”, a spus bunicul. „Cu el am zburat ani de zile, pe aceleași dealuri pe care le vezi tu de la fereastră.”
Maia a pus mâna pe aripă. Era rece și netedă.
„De ce nu mai zbori cu el?”
„Pentru că genunchii mei nu mai vor să urce scările”, a râs bunicul. „Dar nu-i nimic. Uite ce am descoperit după ce am încetat să zbor.”
A arătat în sus. Acoperișul hangarului avea, între tablele ruginite, trei ferestre lungi de sticlă. Prin ele se vedea cerul, și stelele erau atât de multe, încât păreau presărate cu mâna.
Bunicul a întins pătura pe aripa de jos a avionului. S-au așezat amândoi, cu spatele sprijinit de fuzelaj.
„Când zburam, nu vedeam toate astea”, a spus el încet. „Mă uitam la instrumente, la vânt, la drum. Stelele erau acolo, dar eu eram grăbit. Aici, în hangar, le-am văzut pentru prima dată cu adevărat.”
Maia a privit în sus. A început să numere, apoi s-a oprit, pentru că erau prea multe.
„Poți să-mi spui ceva despre un zbor?”, a întrebat ea.
Bunicul a stat puțin pe gânduri. „Odată am zburat peste un lac, la răsărit. Apa era roz și aurie și părea că avionul plutește pe un covor. Mi-a fost atât de bine, încât am cântat. Bineînțeles că nu m-a auzit nimeni.”
„Eu te-aș fi auzit”, a zis Maia.
„Știu”, a spus bunicul și a strâns-o ușor de umăr.
Au rămas așa mult timp, fără să vorbească. Avionul mirosea a ulei și a seri de demult. Stelele păreau să se mute încet peste ferestre.
Când Maia a început să clipească din ce în ce mai rar, bunicul a ridicat-o în brațe, cu tot cu pătură, și a dus-o spre casă.
Peste noapte, în pat, Maia a întrebat somnoroasă: „Mă mai aduci în hangar?”
„În fiecare vară”, a șoptit bunicul. „Și ne uităm la stele până obosim.”
Maia a zâmbit cu ochii închiși. Visa un avion albastru, care plutea încet peste un lac roz, iar ea era în el, și cânta.