Afară ploua de dimineață. Ioana stătea la geam, la bunici, și număra picăturile care alergau pe sticlă.
„Mă plictisesc”, a zis ea.
Bunicul a ridicat privirea din ziar. „Atunci ia o lanternă. Sus, în pod, e ceva de văzut.”
Podul mirosea a lemn vechi și a mere uscate. Printre ladă și coșuri, Ioana a găsit o cutie cenușie cu mâner. Înăuntru era un aparat greu, cu un ochi mare de sticlă. Alături, o cutie plină cu pătrățele mici de carton, fiecare cu o fereastră de peliculă în mijloc.
„Bunicule!” a strigat ea. „Am găsit ceva!”
Bunicul a urcat scările încet, cu mâna pe balustradă. S-a uitat la aparat și a zâmbit.
„Proiectorul meu. Credeam că l-am pierdut.”
Au coborât în sufragerie. Bunica a atârnat un cearșaf alb pe perete. Bunicul a băgat ștecherul în priză, a tras perdelele și a pus un pătrățel în aparat.
Clic. Pe cearșaf a apărut o poză mare, ca o fereastră în altă zi.
Era un băiat cu urechile roșii de frig, într-o curte plină de zăpadă.
„Cine e?” a întrebat Ioana.
„Eu. Aveam șase ani.”
Ioana a râs. Nu-și imagina bunicul mic, cu cizme prea mari.
Clic. Un câine cu o ureche ridicată. Clic. Un car cu fân. Clic. O fată cu două codițe, în fața unei porți.
„Aceea e bunica”, a zis bunicul.
„Eram mai mică decât tine acum”, a zis bunica din fotoliu, și s-a uitat lung la poză.
Următoarea poză era mai întunecată. Un băiat stătea pe pământ, lângă o bicicletă răsturnată, cu genunchiul julit. Avea ochii strânși și gura strâmbă.
Ioana s-a apropiat de perete.
„Ți-a fost frică?”
„Mi-a fost frică și mi-a fost rușine”, a zis bunicul. „Toți copiii din sat se uitau la mine.”
„Și ce-ai făcut?”
„Aștepta pozele următoare.”
Clic. Același băiat, cu un plasture mare pe genunchi, se ținea de ghidon. Încă nu zâmbea, dar își ridicase bărbia.
Clic. Băiatul era pe bicicletă, cu vântul în păr, iar în spate alerga câinele cu urechea ridicată.
Ioana a tăcut o vreme. Pe cearșaf, lumina tremura puțin, ca o lumânare.
„Și eu am căzut ieri de pe bicicletă”, a șoptit ea. „Nu ți-am spus. Mi-a fost rușine.”
Bunicul a oprit proiectorul o clipă. Peretele s-a făcut alb.
„Mâine, după ce se oprește ploaia, o scoatem din magazie”, a zis el. „Eu țin de șa. Tu mergi.”
Ioana a încuviințat. Apoi a mai cerut o poză. Și încă una.
Pe urmă bunica a adus ceai cu miere și o pătură. Ioana s-a ghemuit pe canapea, cu capul pe pernă, uitându-se la zilele de demult care treceau pe perete, una după alta.
Clic. O vară. Clic. Un lan de grâu. Clic. Un deal, cu soarele în spate.
Ploaia bătea molcom în geam. Aparatul ținea un zumzet blând.
Clic. Ultima poză era cu doi copii pe un prag, cu picioarele goale, unul lângă altul.
Când bunicul s-a uitat înapoi, Ioana dormea, cu un pătrat de lumină pe obraz, ca un cadou mic.
El a oprit proiectorul fără zgomot și a lăsat lumina din hol aprinsă. Afară, ploaia mai cânta puțin și se liniștea.