Toată iarna, rândunica Ciripa a stat departe, în țara unde nu ninge niciodată. Era acolo cald și bine, dar în fiecare seară ea se gândea la cuibul ei de sub streașina casei cu geamuri albastre.
Când zilele s-au lungit, Ciripa a zis:
„Mă duc acasă.”
A zburat peste mare, peste munți și peste păduri. A zburat zile întregi. Aripile o dureau, dar ea își zicea: „Încă puțin. Încă un deal.”
Într-o dimineață a văzut, în sfârșit, casa cu geamuri albastre. Cireșul din curte era plin de flori albe.
Ciripa a zburat sub streașină, bucuroasă tare. Dar s-a oprit în aer.
În cuibul ei era cineva.
Era un vrăbiuț mic, cu penele zbârlite, care stătea încolăcit pe fundul cuibului, cu ochii mari.
„Cine ești tu?” a întrebat Ciripa. „Ăsta e cuibul meu.”
„Eu... eu nu știam”, a zis vrăbiuțul. „Era gol. Iarna a fost grea și n-aveam unde să dorm. Dacă vrei, plec.”
Ciripa s-a supărat. S-a supărat tare. Aripile ei oboseau, picioarele îi tremurau, și tot drumul se gândise la cuibul ei. Voia să strige: „Pleacă! Este al meu!”
Dar s-a uitat mai bine. Vrăbiuțul tremura. Nu era un hoț. Era doar mic și îi fusese frig.
Ciripa a respirat adânc, o dată, de două ori.
„Mă supăr”, a zis ea, „pentru că am obosit și voiam să ajung acasă. Dar nu te alung. Lasă-mă puțin să mă gândesc.”
S-a așezat pe ramura cireșului, între flori, și s-a gândit. Vântul mișca petalele. O albină bâzâia pe lângă ea.
După un timp, Ciripa a zis:
„Cuibul e destul de mare pentru amândoi, dacă tu mă ajuți să-l curățăm. A strâns praf și paie vechi.”
Vrăbiuțul a sărit în sus de bucurie.
„Te ajut! Te ajut!”
Au muncit toată ziua. Vrăbiuțul scotea paiele vechi, cu ciocul, una câte una. Ciripa aducea noroi din marginea bălții și lipea peretele crăpat, cu grijă, ca un zidar.
Când s-a lăsat seara, cuibul arăta ca nou. Era curat, uscat și cald.
„Ție ți-e frig, așa-i?” a întrebat Ciripa.
„Un pic.”
„Atunci dormi tu în colț, la căldură. Eu dorm lângă tine.”
Au dormit amândoi, spate în spate. Și, deși nimeni nu se aștepta, noaptea a fost liniștită, cu cireșul înflorit lângă ei și cu luna plină pe cer.
A doua zi, când vrăbiuțul s-a trezit, Ciripa deja ciripea.
„Bună dimineața, vecine”, a zis ea. „Mă ajuți să caut paie pentru marginea cuibului?”
„Te ajut”, a zis vrăbiuțul.
Și de atunci, sub streașina casei cu geamuri albastre, a fost mereu un cuib, doi vecini și un cireș care înflorea în fiecare primăvară.