Șoricelul din culisele teatrului radiofonic

Sub podeaua unui studio vechi, unde se făceau povești pentru radio, locuia un șoricel numit Pitic.

Pitic era cel mai mic șoricel din tot orașul. Avea urechile cât două boabe de mazăre și o voce atât de subțire, că nici el nu se auzea bine.

În fiecare seară, pe la opt, se aprindea un bec roșu deasupra ușii. Atunci actorii veneau, își luau foile și începeau povestea. Pitic se așeza lângă o crăpătură în perete și asculta.

Îi plăcea mult glasul gros al ursului și glasul de clopoțel al prințesei. Dar cel mai mult îi plăcea sunetul pe care îl făcea Domnul Marin, cel care făcea zgomotele: uși care scârțâie, ploaie, pași și vânt.

Într-o seară, Pitic a vrut să facă și el ceva.

A ieșit din crăpătură și a strigat cât a putut:

„Chiț! Chiț!”

Nu l-a auzit nimeni. Becul roșu era aprins, iar actorii citeau mai departe, fără să-l vadă.

Pitic a oftat. „Sunt prea mic pentru o poveste”, a spus el, și s-a întors la crăpătura lui.

A doua seară, un șoarece mai mare, pe nume Cătălin, a trecut pe lângă el.

„Ce ai, Pitic? Ești supărat?”

„Aș vrea să fiu în poveste. Dar vocea mea nu se aude.”

Cătălin s-a gândit puțin. „Hai să-i spunem Domnului Marin. El știe să facă un sunet din orice.”

Au pornit amândoi pe sub podea. Au ajuns la masa cu obiecte. Acolo erau o jumătate de nucă de cocos, o foaie de hârtie, un clopoțel, o lingură și o ușă mică de lemn, cu balamale ruginite.

Domnul Marin tocmai își bea ceaiul. Când i-a văzut, a râs încet, ca să nu-i audă microfonul.

„Voi sunteți musafirii din culise”, a zis el. „Știu de mult că sunteți aici. Vă las firimituri pe sub masă.”

Pitic a rămas cu gura deschisă. „Dumneavoastră știați de mine?”

„Cum să nu? Și mai știu ceva. Povestea de diseară are o scenă în care un șoricel vorbește cu o bătrână. Am căutat în fel și chip un chiț mic, adevărat. Cu foile și cu lingura nu merge. Vrei să încerci?”

Pitic a tremurat tot. Dar Cătălin i-a pus laba pe umăr.

„Eu stau lângă tine.”

Seara, când becul roșu s-a aprins, Domnul Marin a așezat microfonul lângă crăpătură. Povestitorul a citit: „Și atunci, din colțul odăii, s-a auzit un șoricel.”

Pitic a luat aer. Și a spus, cu toată vocea lui, cât de subțire era:

„Chiț.”

A fost doar un chiț mic. Dar în microfon a sunat limpede, ca un clopoțel de sticlă.

Actorii s-au uitat unul la altul și au zâmbit. Povestitorul a citit mai departe, mai încet, ca să nu strice nimic.

După ce s-a stins becul roșu, toți au venit lângă crăpătură.

„Bravo, Pitic”, a zis Domnul Marin. „Unele sunete nu le poate face nici cea mai mare nucă de cocos din lume.”

Pitic s-a întors în cuibul lui, cu urechile calde. Și pentru prima dată în viața lui, i s-a părut că vocea lui e exact cât trebuie.