Era seara de 30 noiembrie și afară ningea mărunt. Mara dormea la bunica, ca în fiecare iarnă, într-o cameră cu sobă și cu un pervaz lat, pe care stăteau doi ghivece cu mușcate.
„Mâine e 1 decembrie”, a spus bunica. „Ziua țării. Hai să scoatem steagul.”
Mara nu știa că bunica are un steag. Bunica a deschis dulapul cel mare și a scos, de sub cearșafuri, ceva împăturit de multe ori. L-a întins pe masă, cu mâinile ei bătrâne, ca pe o pânză de preț.
Era un steag mic, cu trei culori: albastru, galben și roșu. Dar culorile se spălăciseră. Albastrul era ca cerul de iarnă, galbenul ca o frunză uscată, iar roșul ca o căpșună uitată la soare.
Într-un colț, pânza se rupsese.
„Oh”, a zis Mara. „E stricat.”
„E bătrân”, a spus bunica. „Nu e același lucru. L-a ținut bunicul tău în fereastră în fiecare an, cât a trăit. Și înaintea lui, tatăl lui.”
Mara a atins pânza. Era moale, ca un obraz.
„Putem să-l reparăm?” a întrebat ea.
Bunica a zâmbit. A adus coșul de cusut, cel cu capac rotund, și a așezat pe masă un ac, un degetar și un ghem de ață roșie.
„Tu ții pânza”, a zis bunica. „Eu coas.”
Mara a ținut pânza cu amândouă mâinile, bine întinsă, ca să nu se strângă. Bunica a petrecut acul prin colțul rupt, o dată, de două ori, de zece ori. Mica sobă trosnea. Ceasul de pe perete mergea încet.
„Bunico”, a întrebat Mara, „de ce punem steagul la fereastră?”
Bunica s-a gândit puțin, cu acul în aer.
„Ca să se vadă că aici e o casă”, a spus ea. „Și că oamenii din casa asta țin la locul unde trăiesc. La vecini, la drum, la copaci. La toată lumea de pe ulița noastră.”
„Și dacă n-ai steag?”
„Atunci ții la locul tău în alt fel. Cu o urare, cu o lumânare în geam, cu o supă pentru vecina bătrână. Steagul e doar un mod, Mara. Cel mai vechi pe care îl avem noi.”
Mara a încuviințat, serioasă.
Când colțul a fost cusut, bunica a tăiat ața cu dinții, ca fetele de odinioară. Colțul avea acum o cusătură roșie, puțin strâmbă, ca o cicatrice veselă.
„Se vede”, a spus Mara.
„Se vede”, a zis bunica. „Și e bine să se vadă. Arată că a fost grijă de el.”
Au pus împreună steagul pe pervaz, între ghivecele cu mușcate, ca să-l găsească dimineața la locul lui. Pe geam bătea lumina lămpii, iar ninsoarea cădea încet în stradă.
Mara a stat o clipă în fața ferestrei, în cămașa ei de noapte.
„Bunico, mâine o să-l vadă și vecinii?”
„O să-l vadă”, a zis bunica. „Și poate vor pune și ei unul.”
Mara a adormit repede, sub plapuma grea. Visa o ulicioară albă, cu multe ferestre luminate. În fiecare fereastră, câte un steag, mic sau mare, nou sau cârpit.
Dimineața, soarele s-a ridicat peste acoperișuri. Pe pervazul bunicii, între mușcate, steagul albastru, galben și roșu încălzea camera, cu colțul lui cusut strâmb.
Și toată ziua a părut că bunica, Mara și casa respiră la fel, încet și liniștit.