Într-o poiană verde, lângă o baltă cu nuferi, trăia un stegosaur pe nume Bobo. Bobo era bun la suflet, dar avea un necaz. Nu-i plăceau plăcile de pe spate.
Aveau două rânduri, late și țuguiate, ca niște frunze uriașe. Când mergea, se legănau. Când alerga, se loveau de crengi.
„Sunt prea mari”, își spunea Bobo. „Toți se uită la ele.”
Și chiar se uitau. Un pterodactil a zburat într-o zi pe deasupra și a strigat, pe jumătate râzând: „Ce spate mare ai! Parcă ai căra două umbrele!”
Bobo a simțit că i se încălzesc obrajii. A vrut să dispară sub pământ.
De atunci, a început să le ascundă. Mergea cu spatele lipit de tufe. Se strecura pe sub copaci, cât mai jos. Se înfășura în frunze de ferigă, ca într-o cuvertură, dar frunzele alunecau mereu.
Într-o dimineață, a încercat să se așeze într-o vizuină mică, făcută pentru un animal cât un pisoi. Nu a încăput. A rămas cu spatele afară, tot cu plăcile la vedere.
„Mă duc departe”, a oftat el. „Unde nu mă vede nimeni.”
Și a pornit pe cărarea de lângă baltă, cu capul în jos.
Pe cărare a întâlnit un fluture. Era mic, galben, cu aripile ude de rouă. Stătea pe o piatră și tremura.
„Ce ai?” a întrebat Bobo, uitându-se în jos.
„Aripile mele sunt ude”, a zis fluturele. „Nu pot zbura până nu mă usuc. Dar aici e umbră și mi-e frig.”
Bobo s-a uitat în jur. Soarele se vedea numai în poiană, departe, dincolo de nuferi.
Bobo a stat puțin pe gânduri. Apoi s-a întors cu spatele spre soare și și-a ridicat plăcile cât a putut de drept.
„Urcă-te pe una dintre ele”, a spus el, încet. „Sunt mari. Poate prind mult soare.”
Fluturele a zburat într-un salt mic și s-a așezat pe o placă. Placa era lată și netedă. Soarele bătea pe ea de dimineață și o încălzise ca pe o plită.
„Ah!” a zis fluturele. „Ce bine e aici! E cald, ca într-o palmă.”
Bobo a rămas nemișcat. Nu știa că plăcile lui pot fi calde. Nu se gândise niciodată la asta.
Au stat așa o vreme. Aripile fluturelui s-au uscat, una câte una, și au început să strălucească.
„Pot să zbor acum”, a zis el. „Dar mai rămân un pic. Nu mi-a mai fost atât de bine.”
Un cărăbuș a trecut pe lângă ei. S-a oprit și a întrebat: „Pot să mă urc și eu? Văd că e cald.”
„Urcă”, a zis Bobo.
După un timp, pe plăcile lui stăteau doi fluturi, un cărăbuș și o buburuză. Bobo mergea încet, ca să nu-i scuture.
Pterodactilul a zburat din nou pe deasupra și a văzut asta. Nu a mai râs. A coborât, s-a uitat bine și a zis:
„Bobo, pot să mă odihnesc și eu o clipă pe una? Aripile mele au obosit.”
Bobo s-a gândit puțin. Îl mai durea ce spusese pterodactilul. Dar a văzut că acum vorbea altfel, cu glas mai mic.
„Poți”, a zis Bobo. „Dar nu mai spune că sunt umbrele.”
„Nu mai spun”, a zis pterodactilul. „Îmi pare rău. Sunt cele mai bune plăci pe care le-am văzut.”
Seara, când soarele s-a lăsat spre dealuri, toți musafirii au plecat pe rând, mulțumind. Bobo a rămas singur în poiană, cu spatele cald.
S-a uitat peste umăr. Plăcile lui străluceau, aurii, în ultima lumină.
Nu mai erau prea mari. Erau tocmai cât trebuia.
Și Bobo a adormit în iarba înaltă, cu spatele întors spre cer, să-l mai încălzească o dată luna.