Ursul care s-a supărat pe toată lumea

Într-o dimineață, puiul de urs Mormăilă s-a trezit cu o supărare mare în burtă. Nu știa de unde venise. Ieri nu era acolo, iar azi stătea cuibărită ca o piatră.

– Bună dimineața, a zis mama ursoaică.

– Nu e bună, a mormăit Mormăilă.

A ieșit din bârlog cu nasul pe jos. Prima care l-a văzut a fost veverița.

– Bună, Mormăilă! Vrei o alună?

– Nu vreau! a răspuns ursul. Și să nu mai sari așa pe crengi, că face zgomot!

Veverița s-a oprit cu aluna în lăbuță. N-a zis nimic și s-a ascuns după trunchi.

Mormăilă a mers mai departe. La pârâu a dat peste iepuraș, care spăla un morcov.

– Ce faci acolo? a întrebat iepurașul vesel.

– Nu te privește! Și apa ta e prea rece, și morcovul tău e prea mic!

Iepurașul a tras morcovul la piept și a plecat în vârful picioarelor.

Mormăilă s-a supărat și mai tare. Acum se supărase și pe veveriță, și pe iepuraș, și pe pârâu, și pe soare, care era prea galben. Iar supărarea din burtă creștea, creștea, până când i s-a părut că e cât tot stejarul.

S-a așezat sub stejarul cel mare, cu brațele încrucișate, și a spus tare:

– M-am supărat pe toată lumea!

Nu i-a răspuns nimeni. Pădurea era foarte liniștită. Se auzea doar o frunză roșie care cobora încet din copac, învârtindu-se.

Frunza a căzut taman pe nasul lui Mormăilă. L-a gâdilat. Ursul a vrut să se încrunte, dar a strănutat.

– Hapciu!

Atunci și-a dat seama că nu mai are lângă el pe nimeni. Nici veverița, nici iepurașul. Și s-a simțit singur, iar singurătatea era și mai grea decât supărarea.

Din frunziș a ieșit un glas vechi, de bufniță:

– Ce ai, Mormăilă?

– Sunt supărat, a spus el. Pe toți. Și nu știu de ce.

– Se întâmplă, a zis bufnița. Supărarea e ca norul. Vine fără să o chemi. Nu trebuie să o alungi, trebuie doar să o lași să treacă.

– Și cum o las?

– Respiri de trei ori. Adânc, ca atunci când mirosi o floare. Apoi sufli încet, ca atunci când stingi o lumânare.

Mormăilă a încercat. A tras aer pe nas, mare, mare. A suflat pe gură, lung. A făcut asta o dată, de două ori, de trei ori.

Piatra din burtă nu a dispărut. Dar se făcuse mai mică, cât o nucă.

– Mai e ceva, a spus el. Mi-e rușine. M-am răstit la ei, iar ei n-au făcut nimic rău.

– Atunci știi ce ai de făcut, a zis bufnița și a închis ochii, ca să doarmă.

Mormăilă s-a ridicat. A luat frunza roșie de pe nas și a pornit. Prima dată a găsit veverița, tot după trunchi.

– Veverițo, scuze. Eram supărat și am vorbit urât. Tu n-ai făcut nimic.

Veverița a scos botul.

– Aluna mai e valabilă, a zâmbit ea.

Au rupt-o în două și au mâncat-o împreună. La pârâu, iepurașul i-a dat jumătate din morcov. Mormăilă i-a dăruit frunza roșie, să o pună pe masă.

Seara, când s-a întors în bârlog, supărarea din burtă dispăruse de tot. În locul ei era un gol mic și cald, ca după o ploaie.

– Cum a fost ziua? a întrebat mama.

– A început prost, a zis Mormăilă. Dar a trecut.

Mama l-a pupat pe frunte, iar el a adormit ca un urs mulțumit.